Hey, Negrita!

„Nu mai scrii şi tu pe blogul ăla?...“ mă dojenea Ana la un moment dat, aducîndu-mi aminte că (într-adevăr) n-am mai dat cu subsemnatul pe-aici de prin noiembrie. Ceea ce ar fi fost alarmant doar în situaţia în care ăsta ar fi fost un blog, cu toate consecinţele şi responsabilităţile adiacente.
Şi nici prea multe nu mi s-au întîmplat. Poate doar furtunul de la radiator spart, tocmai în vîrful pasarelei din dreptul Ikea, într-o friguroasă seară de 17 decembrie. Maşină nemţească nouă deci, da? Bătrînă de fix două luni. On the other hand... cît de nemţească mai poate fi o maşină făcută în Polonia? Hai, globalizare-globalizare, dar după ce i-am călcat în picioare la începutul secolului trecut le-aş da franciză poate doar pentru pixuri... E reconfortant totuşi gîndul că încă nu există fabrici Opel şi în Israel...
Pare suficient de evident că, oricum aş da-o, tot despre maşină aduc vorba. Şi e la fel de evident, sper, că maşina a (re)devenit principalul motiv pentru care toate celelalte subiecte au căzut, cel puţin pentru o vreme, în planuri secundare. 12 ani de pietonat sînt, cred, suficiente circumstanţe atenuante.
În sfîrşit, am găsit şi un nickname pentru vedeta preocupărilor mele din ultimele două luni. Cu tot cu imn :)

Hai că m-am scos cu un post şi pe decembrie...

De ce nu (mai) votez

Pentru că am încetat să mai cred că, în toate frazele lor – pline de promisiuni în care nici ei nu cred, puse acolo doar pentru că deja asta e regula jocului, fraze agramate și lemnoase –, se vorbește și despre mine.
Nu voi mai avea dreptul să mă plîng? Așa, și?...

Of mice and men

Dintre multele categorii de oameni care-mi populează spațiul prin care trec, cea a etern-adaptabililor mi se pare cea mai scîrboasă. Și asta nu doar pentru că eu nu am învățat să-mi mulez comportamentul pe trend-ul cîștigător, nu. Pare să fie mai mult decît atît, ca și cum lipsa mea de înțelegere și acceptare ar fi motivată de niște diferențe structurale. În termeni darwinieni, ar putea fi vorba chiar de specii diferite, într-atît de evidentă mi se pare falia.
Specimenul pe care încerc să-l creionez aici are o viață proprie doar în măsura în care cei din jurul lui interacționează cu ea suficient de mult încît să o facă viabilă. Rămas singur, fără „matrițe“, devine la fel de special ca și o celulă stem. Chestia asta însă nu se întîmplă prea des, pentru că individul e programat să fie extrem de gregar.
Nu e chiar sufletul unei adunări vesele, e mai degrabă celălalt, aflat în umbra vedetei dar gata oricînd s-o suplinească. Pregătit oricînd să suplinească pe oricine, de fapt. Acum îți zîmbește ție, mai tîrziu însă îi va zîmbi și dușmanului tău. Iar dacă se nimerește în mijlocul unui conflict deschis, așteaptă rezultatul cu gura întredeschisă și limba perfect lubrefiată, preludiul acesta autointitulîndu-și-l neutralitate. Pentru cei mai mulți dintre noi (ce estimare riscantă...), sinonimele acestui tip de comportament se pronunță altfel: cameleonism, oportunism, lașitate...
Antropologii au emis teoria conform căreia omul de Neanderthal a intrat pe linie moartă pentru că Homo Sapiens, venind peste el tocmai de pe coastele Africii, a avut ocazia să-și dilate copleșitor – prin comparație – nu știu ce lobi ai creierului. Eu cred însă că urmașii lui Lucy, pînă să ajungă la Altamira, au avut doar ocazia să devină mai șmecheri. Iar neanderthalianul a zîmbit cui nu trebuia. Și, în orice caz, prea devreme.

This is a pen

Descoperit oarecum conjunctural în poșeta șefei (nu, n-am cotrobăit, ea l-a scos la vedere). Obiectul datează de pe vremea gumei de șters chinezești cu arome de fructe sintetice, a bomboanelor cubaneze și a penarelor matlasate (chinezești și ele). Astfel de stilouri-Panda aveau, prin școala generală, mai ales fetele. Sau chiar și băieții care încă nu se hotărîseră...

Exerciţiu de admiraţie spontană

Mi s-a povestit mai tîrziu că, în primele luni ale existenţei mele, mama nu-i lăsa pe admiratori să mă drăgălească excesiv şi – mai ales – că aceştia nu aveau voie să mă pupe pe obraji. Maxima concesie era că li se permitea să mă pupe pe funduleţ. Totul în ideea că tenul trebuia ferit, pe cît posibil, de orice agent impurificator.
Astăzi, fără să cunoască detaliile de mai sus, o jună dintre multele care umblă libere prin trafic şi fără semne distinctive mi-a pupat partea posterioară, la un semafor. Era soare, vizibilitate maximă, asfaltul aproape deshidratat... şi cu toate astea tînăra s-a proptit (ce-i drept, fără urmări – aş putea spune chiar într-o manieră feminină) cu botul unui VW în fundul O/L-ului meu.
– Ce faci... !?! (nu-mi mai amintesc exact dacă i-am aruncat un „fă“, un „cucoană“ sau un „tanti“)
Răspunsul m-a liniştit în ceea ce o privea, o continuare a discuţiei n-ar fi avut nici un sens. Pentru că, fără ca măcar să iasă din maşină, m-a întrebat de cîteva ori, retoric şi cu o brumă de speranţă în glas:
– Nu v-am lovit, nu?...
Nu, nu m-ai lovit... hai să zicem că m-ai pupat în cur.

J. CHrist supercar

Cam care erau șansele ca un suflet păcătos ca al meu, refractar la orice adiere sfîntă, să primească („la rînd“) plăcuțe de înmatriculare JCH?

I was driving home early sunday morning through Bakersfield
Listening to gospel music on the colored radio station
And the preacher said, you know you always have the Lord by your side!
And I was so pleased to be informed of this that I ran twenty red lights in his honor.
Thank you Jesus, thank you Lord!

Far Away Eyes

Break a leg!

Cunoașteți expresia. E o urare de bine pe care o primesc de regulă actorii, înainte de a păși pe scenă.
Ieri după-amiază, în timpul repetițiilor, o aspirantă la titlul de „Megastar“ a căzut și și-a dislocat rotula. Să mai spună cineva că tinerii din ziua de azi nu iau lucrurile în serios...

Oglindă, oglinjoară...

Înainte ca „aia mică și neagră“ să primească vreun nume (aka numere negre – sper să mai găsesc MSR libere...), ieri dimineață am descoperit că nu mai putea privi peste umăr.
Nu m-am enervat mai mult decît o fac atunci cînd uit unde am pus nu știu ce mărunțiș și descopăr mai tîrziu că era exact în fața mea... „Lucrarea“ a fost executată finuț, suporturile n-au nici cea mai mică zgîrietură, aici chiar n-am de ce să mă plîng. Iar azi în Vitan e tîrg de piese furate. Apoi mi-am imaginat: n-ar fi frumos ca ăluia de a pus mîna pe ce nu era al lui să i se întunece privirea exact la intrarea în intersecție și apoi să moară în spasme, sfîrtecat de metale contorsionate și înecat în propriile lichide? Ar fi...
Tot ieri, undeva pe strada Roma, am ajutat o bătrînică vorbăreață să scrie Suzuki pe formularul pentru plata taxei de poluare. Literă cu literă...
Ideile cu ștanțarea numerelor pe oglinzi, capace și alte suprafețe detașabile îmi vin abia acum, desigur. Am văzut chiar și niște camere de monitorizare drăguțe, cu zoom...
Serios, Ano, cum te poți mîndri cu faptul că ție nu ți s-a întîmplat niciodată ceva de genul ăsta... e ca și cum nu te-ar băga lumea în seamă :)

Generală...

Nu știu alții cum sînt (cu deschiderea asta aproape că intri printre clasici, o recomand cu căldură), dar eu – în rarele momente în care folosesc televizorul și în și mai rarele momente cînd urmăresc spoturile de reclamă – am prostul obicei să întorc pe dos fiecare sens al cuvintelor. De aici și nedumerirea cu care abia azi m-am întrebat cum e posibil ca sloganul celor de la Generali poate să conțină atît de mult echivoc, plecînd totuși de la premisa că asigurările sînt cam ca detergenții... La fel: spală/asigură. Bun, avem o siglă cu un leu înaripat, asta vine din heraldică. Această ființă nu există și sînt slabe șanse ca ea să fi existat vreodată. Cîtă siguranță îmi poate inspira protecția promisă de o creatură venită din mitologie?
„Sub aripile leului“...

Aș fi putut să spun foarte bine și „la umbra răchitei încărcate de micșunele“... Ca să nu mai pun la socoteală și deja faimosul „flying teapot“ al lui Dawkins.

Guess what... (teaser)

Ochiul de sticlă – clarificări

În sfîrșit mi s-au explicat motivele pentru care contul meu plătit pe DeviantArt a sucombat, se pare, ireversibil. România, cu toate cardurile ei electronice și ordinele de plată care vin de aici, a devenit țară cu risc maxim și banată de la tranzacțiile online. La întrebarea prin care am vrut să aflu cum a fost posibil ca timp de aproape șase luni să pot plăti fără probleme, mi s-a răspuns că decizia a fost luată de curînd. Probabil declanșată de deranjul financiar mondial, mi-am zis.
Flăcăii de la DeviantArt mi-au mai explicat și că operatorul lor poate oricînd reveni asupra rating-ului și atunci voi putea folosi din nou facilitățile premium ale site-ului. Yea, right... și eu n-am decît să dau click-uri pînă mă plictisesc, pentru că altă posibilitate să aflu n-am...
Așa că, de-acum încolo, wannabe-fotograful din mine se va mulțumi cu pachetul de bază de pe DeviantArt. Fără CSS styling sau widget-uri personalizate și cu bannere publicitare în tavan, pe podea și pe la colțuri.
Partea pe care n-o înțeleg e următoarea: focul e la ei, cum se spune. Pînă să ajungă la noi mai e ceva pădure care trebuie să ardă. De ce rating-urile de risc circulă în sens invers?

Blog Action Day 2008 – Poverty

Vorbind strict despre entități statale și nu despre persoane, sărăcia e o armă de distrugere în masă și un minunat instrument de reglare a piețelor internaționale: statul X (sau grupul de state, de exemplu G8) nu își dorește ca toată lumea să prospere. Resursele sînt limitate și, iată, cam pe terminate. „Nu ne dorim ca furnizorii de resurse să devină consumatori, nu?“. Nu...
În statele sărace va exista întotdeauna mînă de lucru ieftină sau de-a dreptul gratuită, raportat la piețele muncii din lumea bună. De curînd, a intrat în ecuație și elementul climatic. Un stat care crește din punct de vedere economic devine din ce în ce mai mult și mai periculos un poluator masiv. „Nu vrem să se întîmple asta, nu?“. Nu...
Iar la final, întrebarea-cheie: „Putem să oprim sau măcar să controlăm ascensiunea celorlalți?" Da.
În rest, dacă dăm zoom, vor exista întotdeauna săraci în țări bogate și viceversa. Pentru că „mecanismul“ (sumar și oarecum vulgar descris mai sus) funcționează la toate palierele.

Teatrul Masca (Nord) – loc de dat cu capul

Pînă să-mi rezolv problema contului pe DeviantArt (m-am înșelat, se pare că „e de la ei“, acum am cardurile pline de bani și tot nu vor să mi-i ia), iată o nouă mostră de indecizie combinată cu prostie, prelevată în noaptea de sîmbătă spre duminică prin împrejurimile imediate ale minunatului meu habitat. Umbla vorba pe la locul faptei cum că individul rula în regim de TGV pe șinele tramvaiului și se pregătea să treacă pe lîngă refugiu prin schema cu peronul pe partea dreaptă... cînd, ce să vezi, mai încolo, oprită regulamentar la o cafea, păștea o mașină a poliției rutiere. Momentul optim de revenire pe carosabilul dedicat jantelor cu anvelope trecuse însă, dar – din capul omului nostru – decizia de a trage disperat volanul spre dreapta plecase de mult către brațe. Continuarea a fost cu zbang în bordura înaltă a refugiului și flic-flac cu aterizare pe spate în capătul celălalt.

Eu? Mă întorceam amărît de pe Ghencea, unde mă dusesem înviorat de promisiunile unui scor-fluviu (FC Otopeni? Wtf?...). Ajuns în cartier și contemplînd dezastrul petrecut (și) în lipsa mea, mi-a venit în minte reclama cu indianul care-și bușește rabla de toate zidurile pînă încropește un Peugeot. Iar cu asta mi-am mai recuperat cîte ceva din starea cu care plecasem...

Disclaimer...

Deviațiile din stînga paginii nu-mi aparțin. Dar, întrucît am uitat să las pe card bani suficienți (așa cum m-am confesat un post mai jos, I'm not rich), deviantart n-a mai putut să-și tragă cei 5 dolari prăpădiți cu care să-mi țină în viață abonamentul și, implicit, widget-ul prin care îmi promovez „lucrările“. Așa că, pînă mîine seară, admirați poze de aiurea. Sper să nu apară și „nuduri artistice“. Nu vreți să știți cît de elastică e definiția asta pe deviantart...

Cuvintele mele...

Aceasta este o leapșă de la Tomata, dintr-o categorie menită să mai ridice vălul de pe identitatea celui care și-o ține „la cutie“, sau poate doar să dezvăluie niște mecanisme de gîndire asociativă. Avem deci o listă de stări, conjuncturi sau repere personale la care trebuie să reacționăm scurt, cît mai scurt, de preferință într-un singur cuvînt. Ceea ce, desigur, e de cele mai multe ori destul de greu sau imposibil (de exemplu, cît de probabil e ca titlul cărții favorite să fie compus dintr-un singur cuvînt?)... Unele sînt simple și aproape induc răspunsul, în dreptul altora eschivăm elegant :)

Yourself: selfish
Your Spouse: error 404
Your Hair: dirty
Your Mother: far
Your Father: dead
Your Favorite Item: computer
Your Dream Last Night: missed, I was sleeping :)
Your Favorite Drink: Dubonnet
Your Dream Car: Opel
The Room You Are In: living
Your Ex: error 404
Your Fear: earthquake
What You Want To Be In Ten Years: alive
Who You Hung Out With Last Night: nobody
What You’re Not: rich
Muffins: yummy!
One of Your Wish List Items: dressing
Time: short
The Last Thing You Did: coffee refill
What You Are Wearing: casual
Your Favorite Weather: sunny
Your Favorite Book: Perfume (P. Süskind)
The Last Thing You Ate: cheese cream & olive bread
Your Life: boring
Your Mood: grumpy
Your Best Friend: best
What Are You Thinking About Right Now: sea
Your Car: wish
What Are You Doing At The Moment: go figure! :)
Your Summer: past
Your Relationship Status: commited
What Is On Your TV: commercials
What Is The Weather Like: windy
When Was The Last Time You Laughed: today

Întrucît îmi e greu (lene, foame, somn?) să fac nominalizări pentru propagarea lepșei, închei doar cu o invitație către toți cei interesați: vă serviți? :)

Update: mai hotărît sau mai ezitant, s-au înfruptat pînă acum Raluca și Iubika...

Seara, la un colț de cotitură...

Un țigan bătrîn, din acela cu care ai putea cîștiga un concurs foto de portrete inedite, vînează credincioși ortodocși miloși (-oși-ocși-oși, chiar - oare cum se numește chestia asta din perspectivă ortoepică?) la gura unei curți de biserică. Încercarea lui de a profita de pe urma ignoranței mi se pare mult mai inofensivă decît cea a „instituției“ lîngă care stă. Îmi vede punga cu struguri și-mi cerșește cîțiva. Îi scot un ciorchine și i-l pun în palma murdară, întinsă spre mine aproape imperativ: „Vezi că sînt nespălați"...

Enormitatea pe care i-am spus-o îmi apare abia acum în toată splendoarea...

Big deal...

S-a furat un palmier. Din buricul orașului, de sub ochii unui polițist, ziua pe (deja) răcoare. Polițistul n-a intervenit pentru că era de la circulație, de-aia. Diviziunea muncii, bă. Speculațiile ajung pînă la scenariul în care hoțul își dorea cu ardoare o ambianță tropicală în fundul curții. Să se trezească în fiecare dimineață cu o senzație proaspătă de aloha hey... whatever.
Eu l-aș fi furat pe polițist și l-aș fi plantat într-un ghiveci, pe balcon. Să crească mare și să înflorească, apoi să-l polenizeze toate vietățile pînă își uită numele. Să mă îmbete mirosul pătrunzător de siguranță și încredere. Să mă trezesc în fiecare dimineață cu senzația că trăiesc într-o țară păzită măcar zi-lumină.

Discuri, plăci, viniluri...

În urma unui post de la Doru (aka Fragile Matter), scris în urma unui post de la mine (și uite-așa... ori închidem bucla, ori o facem permanentă), m-am hotărît să pun și eu pe masă cîteva viniluri, dimpreună cu instrumentul care le face să sune frumos și care e incomparabil mai aducător de plăcute nostalgii decît sculele din zilele noastre. Aici s-ar putea să am eu o problemă, nu neg...

Nu sînt un fan al sistemelor "n.1" și nici al portabilelor. Întotdeauna am fost de părere că o pereche de incinte acustice sănătoase, legate temeinic la un amplificator decent, inspiră mai multă încredere și oferă un sunet mult mai cinstit decît "surround"-urile, oricît de branduite ar fi ele.
Deci: Unitra GS-431 cu servo photoelectronic regulation system :)

Pe românește: atunci cînd platanul se rotește și liniuțele de pe marginea lui nu stau aparent nemișcate, există un acord fin pe bază de potențiometru care modifică viteza de rotație. Cu alte cuvinte, e un fel de „acționați butonul balans pînă obțineți rezultatul dorit“, frază celebră cîndva pe Radio România Tineret, atunci cînd începeau emisiunile stereo și erai invitat să-ți reglezi recepția.
Exemplarul de mai sus a fost achiziționat la ofertă, dintr-un atelier de reparații audio-video. S-ar mai găsi și acum dacă ar mai exista atelierele cu pricina dar, în stare bună, ar avea probabil preț de anticariat. Adică mare. Nu mai țin minte dacă l-am cumpărat înainte sau după decembrie '89, ceea ce mă face să mă gîndesc că ar fi fost o idee bună să scriu pe el data, așa cum se vede mai jos pe unele dintre copertele discurilor. Așa e la bătrînețe, vine o vreme cînd începi să regreți că nu ți-ai presărat drumul cu firimituri...
Enough talking, iată și „plăcile“:


Cam ăsta ar fi repertoriul românesc. Să purcedem deci și la cîteva piese din repertoriul internațional:


Și, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă - The Icon :)
Dintre toate acestea (și dintre alte cîteva) selectez din cînd în cînd mostre pe care vi le prezint la rubrica Muzică pentru cei mici – un pretext destul de transparent ca să mă bucur eu însumi, ca să nu uit... ca să nu mă tîmpesc. Pentru că, dincolo de faptul că sînt de multă vreme niște suporturi media expirate (și tocmai de aceea), vinilurile au un avantaj zdrobitor, din punctul meu de vedere, și sînt întotdeauna 100% environmental safe: există un gen muzical care lipsește cu desăvîrșire de pe ele... guess which one.
După atîta imagine parcă ar pica bine și ceva sunet. „Aceasta, dragul meu confrate, ne dă alean și sănătate!“, cum bine zicea Arghezi.
De pe prima poză deci, Domino în concert la Club A, 1981 - Prefață. Enjoy:

Later edit: scuze, melodia a fost timp de cîteva ore indisponibilă pentru că mi-am prins urechile pe la eOk.ro - acolo nu poţi uploada piese care există deja (ceea ce e un lucru bun) şi dublurile sînt şterse. Acum s-a rezolvat! :)

Earthquake bulletin

Van Halen Delight

Dintre puținele viniluri care au supraviețuit în mica mea colecție, mai aterizează din cînd în cînd pe platan și Women and Children First, 1980. Van Halen, așa cum se scrie, nu „ven heilăn“.

Plecarea lui David Lee Roth, prin 1985, oarecum dat afară pe motiv că gusturile sale muzicale nu mai corespundeau cu cele ale fraților Van Halen (nemulțumiți – așa cum se zvonea – și de jocul de scenă prea „amplu“), a marcat începutul unei lungi perioade de rătăcire. Deveniseră o trupă fără voce. Sammy Hagar s-a dovedit a fi un vocal ok (dar stîngaci în tentativa de a-l imita pe Roth) doar retroactiv, pentru că al treilea – Gary Cherone – a fost de-a dreptul penibil. Iau act cu bucurie de faptul că „măscăriciul“ Roth s-a întors acum și în 2007 a avut un turneu prin locurile de origine cu trupa căreia i-a dat adevărata identitate.


Romeo Delight

Corporatistul incert

Junior. Senior. Profit. Specialist. Assistant. Representative. Sales. Market share. Meeting. Marketing. Training. Planning. Branding. „-ing“. Target. Goals. Newsletter. Team spirit. Department. Nine to five. Resources. Company values. Achievements. Job. Powerpoint, Word, Excel. Team building. Best effort. Opportunities. Income. Office. Informal. Rucsac.

Pudding? Acasă?...

Zic...

„Probleme cu căderea părului?" – o expresie citită și auzită foarte des pe la știrile menite să îndulcească viața celor chinuiți de începutul de chelie sau prin reclamele pentru loțiuni-minune – mi-a provocat o revelație, zic eu, de bun-simț: dacă îți cade părul, e foarte probabil că problemele sînt de semn contrar, adică cu rămînerea lui pe cap...
Altfel, e cam cum zicea Borcea într-un moment de „luciditate": „Asta e, am fost lipsiți de neșansă".
Pentru neavizați, Borcea e ăla care plînge cînd rîde Steaua. Și viceversa.

Mînca-mi-ai curu', Felix

Fără false pudori, vă rog frumos. Spre deosebire de altele, care de obicei nu vă mai oripilează atît de mult pentru că le folosiți pînă își pierd semnificația și se transformă în ticuri verbale, substantivul ăsta (cur) e în dicționar. În seara asta, mai vulgar îmi sună Felix:
– Pentru că transmisia meciului Stelei a fost o porcărie tehnică de cea mai joasă speță. În primele 15-20 de minute, sunetul a fluctuat în cel mai jenant mod cu putință, nimeni de la butoane nu părea să-și dea seama care e echilibrul între canalul comentatorilor și cel al stadionului. Cînd fluctuațiile au încetat, ambianța nu se mai auzea aproape deloc, iar nivelul penibil al sunetului scos din car făcea ca inserturile publicitare să arunce difuzoarele în aer.
– Pentru că, dacă ăsta e nivelul la care Antena 1 poate să transmită Liga Campionilor, e jale. Din fericire, la următoarele meciuri va fi vorba de preluări.
– Pentru că „grafica ultramodernă“ cu care se lăudau comentatorii, cea cu dungă pe linia off-side-ului sau cu „radar“ la loviturile libere, a apărut acum 10-15 ani.
– Și, în încheiere, pentru că „Antena“ începe să transpire anacronism. Între timp s-a inventat cablul.
La eventuala întrebare „Dar de ce tocmai Felix?“ răspund simplu și fără pic de fair-play: pentru că simt o scîrbă extrem de mobilizatoare și oarecum irațională față de acest îndivid și pentru că, în rarele momente în care o exteriorizez, am de gînd să nu ratez nici un pretext.

Later Edit: cică, pentru încă un an (ultimul), Liga rămîne la Pro. Dar asta nu schimbă cu nimic datele problemei, iar aici nu se așteaptă nimeni să găsească „știre corectă“. Sper.

Greu de uitat (II) – Ziua 1, Ziua 2

Primele zile s-au scurs ca în Desert Storm, cu mine de partea irakiană: shock and awe...
După ce mi-am mai revenit, au început să funcționeze mulțumitor mecanismele de ignore, reject și wtf are you looking at?
A fost unul dintre momentele în care am reflectat cu oarecare admirație și părere de rău la conceptul de rasă superioară sau la discriminarea pe criterii etnice sau „regionale“. Cu părere de rău zic, pentru că barierele financiare mai există doar pentru cei ca mine și ca tine, din calea țopîrlanilor au căzut de mult. Hotelul cu tarife de cazare mult peste medie nu mi-a oferit decît abia perceptibil atmosfera de minimă decență și selecție pe care mă încăpățînez să o caut mereu. În afara lui însă, fostul Eforie Nord arăta ca o curte de biserică în plină zi de pomană.
Oamenii și mașinile lor, gunoaiele în toate stările de agregare și mamele-eroine, bătrînii, copiii și persoanele cu ei în brațe, muzica și dejecțiile fonice nu mai aveau cum să coexiste pe orizontală și păreau dispuse ca în Photoshop. Pe layere.
Din cînd în cînd, dacă erai atent, se vedea marea și aerul mirosea a apă sărată...

Greu de uitat (I) – Introducerea

Litoralul românesc e același, iar în condiții de normalitate ăsta ar fi putut suna ca un compliment. Nu e însă așa din mai multe motive. Unul dintre ele ar fi că, în afară de faptul că nu s-au schimbat, nesimțiții sînt din ce în ce mai mulți. Se înmulțesc ca iepurii, devin mai mobili, își cară plozii în brațe, pe umeri, în cărucioare sau pur și simplu îi tîrăsc după ei oriunde se duc. Femelele și masculii speciei tind să nu mai aibă fizionomii distinctive, ca și cum s-ar pregăti pentru următorul pas – reproducerea asexuată. Ca și cum din burțile și cefele lor s-ar putea desprinde în orice moment noi exemplare, mai euglenice și mai onomatopeice decît părinții.

Cam așa s-ar putea traduce în cuvinte puține prima impresie pe care am trăit-o la sosirea pe litoral, înainte ca instinctul de adaptare să intre în acțiune.

Marile încercări (dacă nu te ucid) nu te fac mai puternic. Asta e o prosteală, așa, ca să ne jucăm de-a cuvintele. Ce nu te ucide te lasă în viață. Atît. Ca să te poți întoarce să povestești și altora grozăviile pe care le-ai văzut. Cît despre felul în care am fost cruțat și de data asta, singura certitudine e că am plecat la mare în vîrstă de 40 de ani și cînd m-am întors aveam deja 41...
To be continued...

Will I survive?

Pentru toţi cei care au aflat sau ştiau deja că plec la mare pe litoralul românesc: am ajuns.
Trăiesc. Probabil mă voi întoarce de aici viu şi nevătămat.
Îmi e greu însă să fac descrieri. Probabil voi putea mai încolo, cînd se va mai sedimenta starea de şoc. Am probleme cu naraţiunea cînd vine vorba de situaţii mult mai neutre. Iar asta nu e una dintre ele... :)

Apropo de Darwin: plec la mare...

Și, dacă ar fi să cad (și mai mult) în derizoriu, aș putea să spun că mă pregătesc sufletește să mă întîlnesc cu o armată de maimuțe urlătoare. Îmi temperez primul impuls și îmi aduc aminte că 2008 e an Darwin pentru cei care nu reușesc să creadă fără să comenteze sau fără să-și pună întrebări, pentru cei care nu aleg calea cea mai confortabilă, calea prin care inexplicabilul nu trebuie să-ți mărească pupilele, ci să-ți îndoaie genunchii.
Dawkins on Darwin deci:

Stare stătută de stat

O leapșă sosită de la Iubika mă provoacă să ilustrez cît mai sugestiv starea (eventual stările) prin care trec acum. Recunoscînd că nu m-am agitat prea mult în căutarea celei mai potrivite imagini (motivul principal fiind chiar starea cu pricina), iat-o:

Sursa: allposters.com

Sapă Phoenix, sapă...

Vuiește Internetul la vestea că Bush ar fi fost informat cu oarecare discreție în legătură cu o posibilă descoperire a sondei Phoenix, descoperire mai năucitoare – zice-se – decît apa găsită acum cîteva zile. Opinia generală a comentatorilor e că, dacă într-adevăr e ceva important, procedura standard de difuzare a informației va fi una de maximum containment. Ca fan nedisimulat al teoriei conspirației, nu pot decît să fiu de acord. În același timp însă, plauzibilă mi se pare și varianta genială oferită de un sceptic:
Well if they told Bush first, then maybe they found oil.

Photo: NASA/JPL-Caltech/University Arizona/Texas A&M University via astroengine.com

Nimic nou

Că s-a făcut curățenie-lună pe șantierul din pasajul Universității, la zvonul că urmează să vină în vizită primarul, asta e o știre menită să-ți mai arate încă o dată cît de mult contezi tu, ca bucureștean ordinar. În alte vremuri, jigodiile burtoase care pretind că lucrează pentru mine și care azi-dimineață transpirau sub gușă și făceau sluj în fața lui Oprescu, ar fi lipit și frunze proaspete în copacii inestetici de pe traseul „vizitei de lucru“.
Șobolanii se adaptează uimitor de bine la mediul pe care îl mișună, acum nu mai sînt doar roșii. Și nici democrația nu e cine știe ce provocare...

Și șahul e pentru toată lumea

Mai ales pe Internet. N-ar fi prima oară cînd mi se întîmplă să dau peste mitocani, ăsta însă a fost și simpatic în felul lui.

Play chess online!

Cine știe o boabă de șah își dă seama că sînt ceva emoții de-o parte și de alta, pînă pe la mutarea 50. Apoi mi-a devenit evident că albul (intrat deja în mare criză de timp) a fost prea încrezător în promovarea propriului pion înaintea alor mei. Cînd finalul îmi era clar și mă asiguram doar să nu-mi fugă mouse-ul aiurea pe piese, a început să plouă cu cereri de remiză din partea stimabilului:

mdmaster: lets draw it man...u didn't deserve to win this game...as i was dominating u...
danmesser: lol, who talks about deserving something in chess?
mdmaster: come on...u playing rubbish...
danmesser: of course
mdmaster: lets draw it..otheriwse u will regret later....
(spera probabil la o remiză prin „pat“, în finalurile cu rege și regină contra rege neatenția poate fi fatală)
danmesser: preffer to regret
(apoi l-am „mătuit" ca în Cișmigiu, scurt, și i-am trimis greeting-ul de pe robot – „nice game, thanks“)
mdmaster: fuck off
danmesser: rrright

Pînă la urmă, e mult mai sigur pe Internet. Un specimen din ăsta, în viața reală, îți dă și cu tabla peste ochi la final :)

Premieră

Pentru prima oară, azi am plătit cîteva facturi prin HomeBank. De acasă adică, îmbrăcat sumar și fără să fie nevoie să mă aplec în fața vreunei ferestruici de ghișeu, dincolo de care să-mi pută a funcționar public. Să vedem unde s-au dus banii. Că de dus, s-au dus...

Români, vă ordon: parcați totul!

Încă o apariție memorabilă a unei cașchete. Într-o știre legată de parcările vehiculelor de mare tonaj pe spațiul public (pe trotuare, în fața blocului, în mijlocul străzii), siguranța și încrederea își exprimă punctulețul de vedere: „E o problemă de spațiu la nivelul Capitalei, avem lege care interzice oprirea, staționarea și parcarea acestor vehicule grele... dar nu știu dacă există alternativă...“.

Mai pe înțelesul meu, al civilului: nenea care trebuie să aplice legea încearcă timid să justifice neaplicarea ei, ca și cum căprăria lui ar avea vreo treabă cu alternativa de care pomenește și care lipsește.
Oare de ce naiba, atunci cînd văd o mașină de poliție urlînd din sirene, trecînd pe roșu, pe linia de tramvai sau luînd cu asalt trecerile de pietoni, nu mă gîndesc că pe undeva arde vreun petec de țară, ci la faptul că ălora poate li se încălzește berea acasă?

Proba video, aici.

Niște cămătari

Ce faci cînd îți dorești un lucru și nu ai bani pentru el? Te duci la bancă. Ceea ce era cît pe-aci să fac...
Banca de-abia așteaptă. Că nu ai bani e doar o impresie, în cinci, șapte sau zece ani descoperi că ai mai mulți decît ți-ai închipuit, doar că acum nu-ți mai aparțin, trebuie să-i dai. Băncii. De unde și rolul ei de a te ajuta să-ți cunoști resursele, să te cunoști – pînă la urmă – pe tine însuți.
Dacă dispui de un simulator mental suficient de sugestiv, poți să-ți proiectezi pe retină imaginea jafului și fără ca el să devină real. Ceea ce am și făcut...

Pidgeons, again... – part 2

Seria a doua se dovedește a fi mai norocoasă. Mă-sa lor s-a speriat și a zburat cînd m-a văzut încălecînd jardiniera cu aparatul foto în mînă. Cel mic (stînga) era ușor indiferent sau dormea. Deocamdată abia perceptibil, locul care ar fi trebuit să miroasă a floricele de vară începe să pută a coteț. Am schimbat cîteva vorbe, dar încă nu le-am spus că aranjamentul ăsta nu e decît pînă învață treaba aia cu datul din aripi.
Cel mare (dreapta) dădea în gol cu pliscul, a foame, după niște păpică imaginară. Drept pentru care i-am oferit drepturile mele de autor.

Anul trecut, pe vremea asta...

Evacuam în transă stadionul Național. Veniseră, își instalaseră scena imensă (scenele imense!) și cîntaseră „băieții de la Rolling Stones“, cum îi etichetase un flăcău de la presa tabloidă. Eram deshidratat și puțin răgușit. Îmi permisesem să urlu, de la vreo 30 de metri distanță de scenă, versurile cîtorva piese la care știu pe de rost fiecare respirație și cel mai subtil riff...
Dacă mi-aș dori și dacă aș reuși să mă gîndesc fără patimă la Rolling Stones, tot nu mi-aș putea explica paradoxul prin care singura trupă rock care cîntă de 45 de ani fentează cu grandoare sentimentul de cimitir al elefanților și se pregătește să părăsească „scena“ cu the biggest bang of the biggest band. Ever.
17 iulie 2008: Mick Jagger – 65 ani; Keith Richards – 65 ani; Ron Wood – 61 ani; Charlie Watts – 67 ani...
Ori de cîte ori mă simt bătrîn și paradit ar trebui să recit cifrele astea...

Pidgeons, again...

Mă întorc de la Sibiu (unde am fost la niște concerte cu aer de sărbătoare cîmpenească și cu sonorizare mai proastă decît la nunțile din corturi) și dau să ud „florile“ din jardinieră. Ghilimelele sugerează că prin februarie am pus semințe de albăstrele și petunii iar prin mai-iunie m-am trezit cu o junglă de buruieni pe care nici un manual de botanică nu cred că s-a obosit să le clasifice. Ca să nu mint, cred că am văzut și niște fire de mușețel rahitic...
Acum însă trebuie să mă mulțumesc cu ploile, nu mă mai lasă inima să dau cu furtunul. The pidgeons are back. Dacă sînt aceiași, înseamnă că au memorie scurtă. Dacă sînt alții, înseamnă că n-au stat de vorbă cu primii.

„La steaua...“

Tatăl meu e mort de cinci ani. Asta înseamnă că acum șapte ani – să zicem – mai putea să comunice cu autoritățile statului sau cu organizațiile afiliate acestuia. Ceea ce, se pare, a și făcut. Sau măcar a încercat. Din motive pe care nu le voi afla niciodată, a vrut să-și vadă dosarul de securitate, presupunînd că avea unul. Și probabil avea. Ani de zile, cam pe la vîrsta pe care o am eu acum, s-a ocupat de partea tehnică a editării revistei „Munca de Partid“ (n-ai pierdut nimic dacă nu știi de această publicație). Motiv suficient ca să fi fost subiectul unei supravegheri. Dar poate că n-a fost numai asta. Poate că a vrut să afle dacă, într-adevăr, colonelul în retragere de pe palier, cel care mă știe de mic și care mă salută cu „Să trăiți, domnule director“, era securistul blocului, așa cum se zvonea.

CNSAS însă, pare să fie o entitate de pe altă planetă, foarte-foarte îndepărtată. Scrisoarea de răspuns a făcut 7 (șapte) ani pînă la mine. Șapte ani-poștă. Nu e vina poștei, evident, dar îmi place cum sună expresia. Și nici măcar nu e un răspuns lămuritor, întrucît nu sînt întrunite toate condițiile, mai trebuie documente...
Nu am de unde să știu cîte secunde are un minut pe planeta CNSAS sau cît durează o rotație completă în jurul stelei lor. Pe ce se bazează la ei viața, pe siliciu sau pe carbon? Or avea anotimpuri?
Tatăl meu nu mai vrea să-și vadă dosarul de securitate. Iar cu o asemenea barieră temporală între mine și CNSAS, luînd în calcul cît ar dura trimiterea documentelor lipsă și apoi așteptarea a încă unui răspuns, s-ar putea să nu apuc să-l văd nici măcar eu.
Alo, CNSAS? Sînteți niște distruși. Bă.

Pentru conformitate, mai jos, răspunsul meu oficial.

P.S.: Coincidență premonitorie sau nu, acum două zile am revăzut cu plăcere „Contact" (1997)...

Obsesii, mofturi, damblale...

În afară de The Big One (care încă nu e overdue totuși, puțintică răbdare...), n-am prea multe obsesii. Alea puține pe care le am sînt însă fixe și extrem de acaparatoare.
Deși sînt un jucător de șah mediocru spre mediu, am vrut dintotdeauna să am o tablă și un set de piese adevărate. Arhicunoscuta cutie cu balamale, folosită cu precădere la datul cu zarul, la iarbă verde sau pe plajă, îmi provoacă fiori de greață de multă vreme, chiar dacă apuc să joc „la tablă“ o dată la 5 ani.
Așa că, de la apariția internetului, scormonind după echipamentul ideal, am ajuns un mic specialist. Al căutărilor. În această calitate, pot să afirm cu toată convingerea că tatăl și mama firmelor producătoare de astfel de echipament este Drueke. Americani. N-ai zice...
Tabla nu e doar o simplă tablă, pentru că fiecare pătrat (alb sau negru) e o bucată separată, unită de celelalte printr-un ingenios sistem de încastrare. N-am mai văzut nicăieri așa ceva și amănuntul m-a dat pe spate. It's a must have, mi-am zis, însă n-am reușit decît de curînd să găsesc un site care să facă livrări și în Europa. Cei mai mulți dealeri Drueke se mulțumesc să-și desfacă produsele în homeland.
Trag aer în piept (citește „aloc în avans sume de bani încă ipotetice“) și mă pregătesc să intru în posesia unui accesoriu pe cît de inutil, pe atît de necesar :)

¡España! :)

Infecta și nesuferita și incredibil de băftoasa Germania și-a luat-o în sfîrșit peste bot.
De la Spania.
De la Fernando „El Niño“ Torres.
De la fotbal.
Foto: Getty Images, via euro2008.com

Finally, the L word came out

La început a fost „Cine l-a omorît pe J.R.?“, dar asta e deja preistorie și dintr-o cu totul altă categorie de întrebări ridicate de-a lungul timpului de seriale celebre.

Îți amintești de obsedanta întrebare care însoțea, de la un moment dat, fiecare episod din X-Files? Cînd naiba are de gînd Mulder să-i spună lui Scully că o iubește? Sau invers, ea fiind mai realistă și mai predispusă la „cele pămîntești“...
Ei bine, cam aceeași problemă de comunicare păreau să aibă Adama și Roslin, din BSG (al cărui sezon 4 tocmai a intrat în vacanța de vară). Din fericire, problema s-a rezolvat în chiar ultimul episod. I-a spus. Ea lui. Iar el n-a găsit altceva mai bun să-i răspundă decît „Era și timpul...“. Ceea ce, venind din partea unui amiral de flotă galactică, echivalează cu o replică pe măsura declarației de dragoste.
În compensație, vestea proastă: pe Terra e cam deranj.
Foto: SciFi.com

Între timp...

– ...și mai pe răcoare, îi încropesc un calculator mamei din resturile „fostului“ și mă străbat cîțiva fiori de neliniște. Dacă intră în blogosferă? Să-i pun sau nu filtru parental pe browser?
– Oarecum previzibil, îmi dau seama că nu mai pot să mănînc piersici decît dacă sînt foarte moi sau dacă le tai feliuțe și încerc să mă amăgesc cu gîndul că, pînă la urmă, asta e o dovadă de eleganță.
– Cum adică „între timp“?...

Work at home or stay at work?

Din categoria „Pro și contra“ de pe Metropotam, mi-a atras atenția un articol dedicat lucratului de acasă. Fascinant subiect, în sensul în care m-au interesat întotdeauna argumentele celor care sînt contra.
„Dacă eu lucrez cel mai cu spor între 6 seara și 3 dimineața, de ce nu?“, spune Ioana, aducînd în discuție și timpii morți (dar plini de stres) petrecuți pe drumul spre și dinspre job, cu toate mizeriile (la propriu și la figurat). Din partea mea, aprobare totală. Expresia program de lucru e una extrem de înșelătoare, de cele mai multe ori nu înseamnă decît program de prezență. Care e mai important?...
Din moment ce profesia pe care o ai îți permite detașarea de un anumit loc dedicat exercitării ei, care ar putea să fie problema? Nu e vorba aici de un strung sau mai știu eu ce utilaj pe care îl găsești doar la uzină, ci de activități mai mult sau mai puțin liberale și/sau informatizate, în general cele care presupun un calculator. Eu, de exemplu, un singur lucru nu pot să-l fac de acasă: să ies la fumat pe aleea principală.
Mihai, din partea „acuzării“, folosește un tip mai special de argument, cel psihologic. Apartenența la o comunitate, socializarea, nevoia unui program care să-ți ordoneze ritmul zilnic etc. Ok, dar astea nu mi se par a fi deloc motivele pe care le invocă în general patronii. Și dacă într-adevăr e vorba de confortul meu psihologic și social, de ce nu mă întreabă nimeni cît de mult mă afectează cele 3 ore pierdute pe drumuri? De ce ar mai conta minunata socializare și apartenență la o comunitate după ce m-am frecat prin transportul în comun de toți nespălații? N-aș spune că-i invidiez nici pe cei cu mașină (personală sau de serviciu). Nu cumva, trăgînd linie, efectul general ar fi nul?
Dacă e să vorbim de nevoia unui program strict și de formarea unor deprinderi „sănătoase“, n-ar fi fost mai bine ca serviciul militar să nu devină facultativ?
Știu că sînt un paranoic 24/7, dar parcă e prea mult și prea tîrziu să vrei să-mi modelezi personalitatea și comportamentul social, cînd toată relația noastră n-ar trebui să însemne decît expresia unei singure ecuații simple: muncă=marfă. Mă plătești pentru ceea ce produc, nu pentru prezența într-un loc anume. Sau nu?
Și, ca o nevinovată tentativă de ironie: faptul că ora de venire la locul de muncă nu e niciodată la fel de flexibilă ca ora de plecare să fie tot o subtilitate psihologică?...

Titlu fals, pagină de dreapta

Nu mai bibilisem o carte de multă vreme și acum experimentez InDesign pe una. Pînă la versiunea 6, Quark-ul nu știa să genereze automat footnotes, dar conservatorismul meu trecea cu ușurință peste un asemenea inconvenient. La o carte de beletristică nici nu e mare lucru să pui manual notele de subsol. Muncă de sclav e abia atunci cînd îți pică o lucrare non-fiction cu o groază de referințe.
Despre InDesign, ca o primă impresie: fișierele ajung mult mai mari, manevrabilitatea textului e mai greoaie... Deși are pretenția declarată de a concura Quark-ul, doar o parte dintre shortcut-uri au echivalent și aici. În rest, se simte de la o poștă că lucrul cu imaginea e punctul forte (well, what can I say... Adobe!). Cît despre notele de subsol, parcă s-au născut să stea acolo, în subsolul paginii.
Nu renunț la Quark, dar pe căldurile astea parcă mă simt ceva mai receptiv la nou. Pe caniculă am început să joc Eve Online și tot pe caniculă m-am apucat și de minunăția asta pe care unii (eu nu) o numesc blog...

În grădina Raiului or whatever...

1968. Droguri la liber și administrate pe toate căile, oral, nazal sau intravenos. Iron Butterfly, trupa de care pomenesc aici, și-a intitulat una dintre piese „In the garden of Eden". Bănuiesc că mulți, ca și mine de altfel, au auzit piesa asta înainte să afle cine, cînd și cum a cîntat-o.
Ideea e că, vremurile fiind de așa natură încît toată lumea bună se droga la micul-dejun, la prînz și la cină, muzica avea și ea accente ușor stranii. La partea instrumentală, asta s-a dovedit a fi un lucru bun (vezi genul psychedelic). La texte însă nu mai mergea figura... Anecdota povestește cum „fluturașii de fier“, prea drogați fiind mai tot timpul, n-au reușit deloc – la primele înregistrări – să articuleze coerent titlul piesei din refren. Apoi n-au mai vrut. Originalul „In the garden of Eden“ a rămas pentru totdeauna ca „In-a-gadda-da-vida“. Oricum, publicul – la fel de high – avea și el o cu totul altă percepție... Enjoy.

Parfumul străzilor

În fiecare an, cam pe vremea asta, indiferent de potențialul de duhoare pe care îl are un oraș ca Bucureștiul, apare – din nimic parcă – un miros care le umilește pe toate celelalte și care te face să inspiri cu lăcomie, ca și cum ai vrea să-ți faci provizii pentru tot anul. Probabil că vom muri cu adevărat abia atunci cînd vor reuși să îngroape sub betoane toți teii.

Flanco nu-ți plătește LCD-ul!

Nici măcar dacă România iese campioană europeană. Căci da, aceasta este condiția. Mai sus de-atît nu se poate. Presupunînd totuși că, printr-un inexplicabil transfer, am moștenit karma de-acum patru ani a grecilor și reușim să măturăm gazonul cu toate celelalte echipe, ajungem inevitabil și la prevederile din regulamentul promoției. În general, textele scrise cu corpul cel mai mic le anulează în mare parte pe cele scrise cu litere cît casa. Prin urmare, n-ar trebui să te mulțumești cu un LCD oarecare, nici măcar cu unul din clasa medie. Nu. Ca să poți spera la returnarea banilor, e musai să-ți iei unul de 15.000 RON. Asta e suma minimă de la care promoția devine valabilă. Și totodată suma maximă pe care o poți primi înapoi. Numai că, la Flanco, LCD-ul de 15.000 RON nu există, cel mai scump abia ajunge la 6.500. Ca să nu-ți iei două, poți atinge baremul cu un frigider, o mașină de spălat, un aragaz și un aer condiționat. Sau cu cîte două din fiecare. Dar asta nu mai înseamnă că Flanco îți plătește LCD-ul, nu-i așa? Înseamnă deja fie că ești în postura unui proaspăt mutat în casă nouă și aproape goală, fie că ești gata să-ți schimbi toate electrocasnicele pentru că s-a pus praful pe ele sau pentru că nu se mai asortează cu lavabila. Pe de altă parte, abia cu asemenea tulburări de comportament devine verosimilă ideea cîștigării Campionatului European.
Începe repriza a doua din Suedia-Grecia. Mă retrag spre TV-ul CRT, vechi și prăfuit, ca să văd cîtă karma mai au grecii.

BSG la TVR - we have lost...

Nula na nula. Asta vizavi de meci. Dar faptul că nu ne-au bătut nu ne face egalii francezilor, așa cum se strigă deja pe fluxurile de știri. We wish...
Aflu de pe Metropotam că TVR începe, din 15 iunie, difuzarea sezonului I din Battlestar Galactica. Frumos. Mai puțin frumos e „conspectul“ de pe port.ro. Zice așa:
„După ce pierde războiul împotriva roboţilor Ciclon, echipajul supravieţuitor al navetei Battlestar Galactica se îndreaptă spre Pământ. Comandantul navetei este amiralul Adama şi preşedinte Laura Roslin. Dar Ciclonii, care au fost creaţi de oameni se întorc şi ei pe Pământ, pentru a distruge rasa umană! Confruntările galactice sunt fără egal!“
În primul rînd că pe roboți îi cheamă Cylon. Apoi, dincolo de faptul că nu e navetă, Battlestar Galactica și oamenii de pe ea s-au întrebat vreme de aproape un sezon întreg care e rostul și locul lor în spațiu pînă s-au hotărît să caute, orbecăind, Pămîntul. Nicidecum să se îndrepte spre el.
Încheierea apoteotică (confruntări - wow - galactice! - wwwooow) nu face decît să încununeze cretinismul frust al descrierii. Cui nu știe ce înseamnă BSG nu-i recomand să înceapă să afle plecînd de la acest minunat text. Bun.
Acum, față de această mutare a TVR, unii cunoscuți ar spune: we have lost. Suficient de ambiguu ca să fie adevărat în ambele înțelesuri.

Eve Online - Empyrean Age

Îmi aduc aminte cu cît entuziasm descopeream, în vara lui 2006, MMORPG-ul pe care mi-l doream de foarte multă vreme. Auzisem de World of Warcraft și mă contraria faptul că nu exista ceva similar în cheie SF. Exista, doar că nu dădusem eu de el. Vreme de un an de zile am mîncat Eve Online pe pîine, mi-am făcut bioritmul franjuri și am operat modificări structurale în alternanța somn-veghe. Un timp, entuziasmul mi-a fost întreținut de noutatea jucăriei, apoi de complexitatea ei. Eve is larger than life, așa se spunea. Nu chiar larger, dar cam pe-acolo.
Anul trecut, cam prin toamnă, interesul a început să se mai dilueze. În parte și pentru că s-a întîmplat să nu mai am chiar foarte mult timp liber, iar Eve e genul de joc cît se poate de cronofag. Ar mai fi și faptul că, în lumea de acolo, lucrurile începuseră să se cam complice. De multă vreme huzuream într-un sistem 0.0 liniștit și oarecum departe de lumea dezlănțuită. Banii veneau ușor, sistemul de alianțe mergea ca uns... Era suspect de bine. Așa că n-a mai ținut mult. Zona în care ne cam plictiseam de-atîta bine a devenit brusc centrul de interes al marilor alianțe aflate în conflict. Și s-a ales praful. Perioada care a urmat a fost una extrem de supărătoare pentru cineva care vrea doar să „se joace“. Căutarea unui sistem nou în care să locuim, mutarea tuturor bagajelor de colo-colo, asta nu mai era joacă... și am cam dispărut din peisaj. Am continuat totuși să antrenez skill-uri și din cînd în cînd mai intram pentru o misiune-două, fără să mă implic în partea cu adevărat online a jocului.
Ei, dar acum s-a cam schimbat situația. Odată cu calculatorul-monstru nou asamblat, pofta pare să fi căpătat un impuls proaspăt, fie doar și pentru teste. Ca să nu mai zic că luna asta împlinesc doi ani de Eve Online, iar mîine se lansează un nou expansion pack despre care se povestește că va disloca multe maxilare și va holba mulți ochi... N-ar fi păcat să renunț tocmai acum, cînd pot să țin două conturi deschise simultan, cu 70-80 fps fiecare? :)

– Bend over! – How low?

Ieri seară s-a consumat, în cadru festiv, ceremonia plecării acasă a CEO-ului „Hi“. N-am să pomenesc de febra pregătirilor sau de resursele care s-au consumat inutil pentru un asemenea eveniment pentru că risc să borăsc pe tastatură. Păstrînd proporțiile, au fost două săptămîni comparabile cu repetițiile pentru omagialele de acum douăzeci de ani. But hey, acum ne și place...
Pînă la noi, ăștia de la bază, au ajuns puține dovezi ale existenței Lui. Una singură s-a dovedit a fi suficient de devastatoare încît le-a afectat pînă și pe femeile de serviciu. Avem bani pentru un sediu în haznaua din Pipera. Cu chirie... Și am învățat să lingem din ce în ce mai costisitor mîinile care ne dau asemenea palme.

Ochiul de sticlă a urcat pe podium

Deci. Am deosebita plăcere să vă anunț că am cîștigat, cu poza de mai sus, un nesperat loc III la concursul foto aferent lunii mai pe Metropotam. Sigur că m-am bucurat ca un copil, sigur că m-am lăudat tuturor celor care îmi erau prin preajmă în momentul ăla. Apoi, după ce mi-a mai trecut febra, m-am gîndit – în glumă, firește – că meritam mai mult. Tema lunii a fost „Sub un metru“, adică fotografia trebuia să fie realizată cu obiectivul situat la cel mult un metru deasupra solului. Iar piesa mea s-a dovedit a fi cea mai adîncă...
Dat fiind faptul că n-am mai cîștigat un premiu cam de prin școala generală, bronzul de azi are pentru mine strălucirea aurului. O să mi se urce la cap. Am nevoie urgent de o decepție.

Domo arigato, but no... thanks

Ce ar putea însemna formularea „dacă România trece de semifinale“? În principiu, ar putea însemna şi că nu e obligatoriu să cîştige o semifinală, pentru că – şi dacă o pierde – un meci tot mai joacă (aşa-zisa finală mică), deci s-ar putea spune că toate cele patru echipe ajunse în semifinale trec, într-un fel sau altul, de faza asta. Din fericire, regulamentul campaniei clarifică orice eventuală nelămurire. Condiţia care trebuie îndeplinită este ca România să cîştige semifinala. Adică să devină finalistă Euro 2008. Clar. Dar total necomercial ca mesaj. Folosirea cuvîntului „finală“ li s-a părut prea dur chiar şi pentru steluţa explicativă. Tehnic vorbind, o semifinală cîştigată şi un joc în finală înseamnă fix acelaşi lucru, însă prima formulare sună parcă mai atrăgător, mai probabil. Inutil să menţionez că, în Olanda, Franţa, Italia sau Germania, o campanie cu aceleaşi coordonate ar fi de-a dreptul sinucigaşă. Acestea fiind datele problemei, îmi e foarte la îndemînă să mă angajez că voi bea o sticlă de bere în cazul în care jucăm finala, înscriem două goluri dar o pierdem la un gol diferenţă. Regulamentul aici.

6+2=8

Animalul din imagine se numeşte HD3870x2. Pe mămica lui o cheamă ATI. Montat pe placa de bază, se evidenţiază prin faptul că e cu un centimetru-doi mai lung decît ea. Ca să înceapă să toarcă, nu-i ajunge un cablu de alimentare din sursă, mai vrea unul. Aici am zăbovit puţin, pentru că în zadar am căutat cablul cu 8 pini pe care ar fi trebuit să îl am. Într-un tîrziu şi după ceva aritmetică elementară, l-am descoperit deghizat într-un 6+2, splitted... Pretty embarassing, huh? :)

Curat neconstituţional, da' umflaţi-l!

Era greu să nu se ajungă şi aici – adică la bătaie în adevăratul sens al cuvîntului – pe uliţele campaniei electorale. Cred că acum, la Iepureşti, viaţa de zi cu zi e mai senină. S-au mai eliberat energiile negative. Uite, ăsta ar fi fost un plot bunicel pentru spirtoasa aia. Nişte ţărani...
Apoi vine Iliescu şi-mi povesteşte, cu nostalgie în glas, ce bine şi frumos era pe vremea primelor alegeri libere de după '89, cît de civilizat se combătea şi cît de principiale erau confruntările. De parcă singurii care îl mai ascultă s-ar fi născut atunci. Chiar aş vrea să aflu cam ce se spune despre anii ăia la orele de istorie. Şi dacă nu cumva ele urmează fix după cele de religie.

Minunata limbă nouă

Şedinţele de brainstorming au devenit, se pare, atît de plictisitoare încît creativii încep să tăvălească pe apucate. Ideile geniale – bunăciunile, ca să fiu în temă – nu mai vin atît de uşor, nu mai e ca la începuturi, să stea undeva în aer şi tu doar să întinzi mîna după ele. Pe de altă parte, limba română s-a dovedit şi ea a fi din ce în ce mai fată mare şi din ce în ce mai des surprinsă în poziţii umilitoare. Aşa că... de ce nu? La urma urmei, pe piaţă sînt reclame sau sloganuri şi mai rele, născute parcă din relaţia cu elemenţii caloriferului sau cu podul palmei...
Reversul teribil al medaliei e că tu, consumator ordinar de iaurt Yoplait de la Tnuva, s-ar putea să ai un copil aflat încă pe băncile şcolii primare. Cum să-i explici că un cuvînt ca gustăcios nu există decît în minţile încinse din advertising? Cum să eviţi o discuţie atît de complicată, cînd copilul vede cuvîntul roşu pe alb? Adică o să pot şi eu să stîlcesc aşa cuvintele cînd o să mă fac mare, mami? Dar acum nu, pentru că mă plesneşte doamna? Cam aşa ceva. Mai e şi probabilitatea foarte mare ca, într-un an-doi, cuvintele astea să apară şi în DEX, aşa că papă iaurţelul tot şi nu mai pune întrebări cu gura plină.
E clar, într-o anumită agenţie de publicitate lucrurile se văd altfel. De regulă invers. Răcoritoare, aromată, bună, gustos? Neah, s-a mai folosit, eşti prost. Stai jos. Şi, brusc, vine scînteia de geniu: mai ţineţi bă minte partida aia de scrabble în care ne-am luat la bătaie?

De ce nu sînt bărbat de bere

În primul rînd pentru că nu beau bere. Poate fi ceva mai revoltător şi, în acelaşi timp, mai descalificant decît asta? Poate doar faptul că, orice altceva aş bea, detest să o fac în public. Cam din acelaşi motiv pentru care nici să mănînc în public nu-mi place. Definesc prin „public“ orice număr mai mare decît 2. Cifra 2 nu intră în discuţie aici. Un alt motiv ar fi că ameţeala aia nu mă face cîtuşi de puţin să mă simt ok. Între oameni care beau ca să se simtă bine, de ce ar trebui să beau şi eu ca să nu se simtă ei prost că rămîn treaz?
Găsesc reclamele la bere ca fiind de un cretinism simplu, prea puţin diluat (în cazurile cele mai fericite) de vreo găselniţă publicitară. Prin analogie, doar cele la tampoane absorbante le egalează. Cînd le vezi cum zburdă de colo-colo, imponderabile, aproape uiţi cît de delicate sînt, de fapt, acele zile pentru ele. Şi, prin ricoşeu, pentru ei.
„Sînt bărbat şi pun piciorul în prag!“ declamă, printre altele, un tînăr urban-paisan-sauvage dintr-un recent spot dedicat berii. Hai fato, pe bune??? Nu pentru tine munceşte? La tine doar se uită??? Ar putea pomeni de rîgîiala după o masă prea grea sau de flegma strivită de asfalt, aruncată peste umăr. Chiar şi de aranjatul organului în pantaloni, de ce nu... convexitatea implică şi o predispoziţie la disconfort. Faptul că nota e forţată şi – totuşi – marile „embleme“ ale masculinităţii sînt ţinute sub control, păstrate doar în plan sugestiv, mă duce cu gîndul la dolofanul Andrei Guban (pe vremuri, întîiul pionier al ţării dintre două telejurnale) vorbind despre bugetul consolidat pe anul în curs. Cînd mult mai bine i-ar sta într-o reclamă la orez cu lapte, de exemplu. Şi în aceeaşi cămaşă. Cu carouri.