Anul trecut, pe vremea asta...

Evacuam în transă stadionul Național. Veniseră, își instalaseră scena imensă (scenele imense!) și cîntaseră „băieții de la Rolling Stones“, cum îi etichetase un flăcău de la presa tabloidă. Eram deshidratat și puțin răgușit. Îmi permisesem să urlu, de la vreo 30 de metri distanță de scenă, versurile cîtorva piese la care știu pe de rost fiecare respirație și cel mai subtil riff...
Dacă mi-aș dori și dacă aș reuși să mă gîndesc fără patimă la Rolling Stones, tot nu mi-aș putea explica paradoxul prin care singura trupă rock care cîntă de 45 de ani fentează cu grandoare sentimentul de cimitir al elefanților și se pregătește să părăsească „scena“ cu the biggest bang of the biggest band. Ever.
17 iulie 2008: Mick Jagger – 65 ani; Keith Richards – 65 ani; Ron Wood – 61 ani; Charlie Watts – 67 ani...
Ori de cîte ori mă simt bătrîn și paradit ar trebui să recit cifrele astea...