Budapesta, anul II

Cum hotărîrea de a nu mai străbate țara asta decît pentru a ajunge la graniță a rămas în picioare, n-am refuzat o a doua vizită în Budapesta, ocazionată de un concert Queensrÿche la care n-am fost.
Drumul – același, doar că de data asta escala de o noapte n-a mai fost la Timișoara, la mama extrem de mămoasă a unei colege care ne însoțea și de unde am plecat spre unguri mai grei cu două sacoșe pline cu de-ale gurii pentru două zile. De la Deva am ținut firul cel bun al drumului, spre Arad, unde am înnoptat la un hotel care nu ne-a smuls exclamații admirative, dar a cărui relativă decență aveam s-o regretăm intens peste trei zile.Budapesta – deja familiară, cu atît mai mult cu cît am stat în același loc. Vizite și poze în cîteva puncte de atracție rămase restante de anul trecut, mult mai cald de data asta, finala Campionatului Mondial cu comentariul de la fața locului (ceea ce e de preferat unui comentariu pe care îl înțelegi dar din care reiese evident că TVR a rămas cu niște cvasi-nulități în domeniu). Mi-am permis, printre străini fiind, chiar și extravaganța unei beri belgiene pe malurile ungurești ale Dunării. Un fel de „berea pe anul ăsta“...
Pentru escala de la întoarcere am ales Sibiu și un hotel ale cărui date de pe Booking.com s-au dovedit a fi complet eronate. Ne așteptam să stăm pe o străduță cochetă din spatele zidului vechi și ne-am trezit pe trafic greu colț cu gabarit depășit. Sînt gata acum să provoc pe oricine la un concurs de numărat TIR-uri în viraj dreapta, aș cîștiga detașat la Hotel Sonne din Sibiu, o impostură care nu se califică nici măcar ca suport pentru mitul zilei în care am nimerit acolo – marți 13...

Cam asta ar fi. De adăugat doar că în august, mergînd pe aceeași idee a mutării destinațiior familiare în afara țării, urmează un alt an II. Sozopol.

Bălgaria - Rumunia: edin na nula

Pornind în sumara descriere a micii mele vacanțe în țara vecină și din ce în ce mai puțin prietenă, nu pot să nu fac legătura cu fotbalul, în parte pentru că primele cuvinte în bulgară le-am învățat de la meciurile pe care comuniștii noștri se hotărîseră să nu le transmită, ai lor însă da. Mondialul din Spania (1982) și cel din Mexic (1986) le-am văzut cu mulți „purici“ și comentate „po bălgarski“. Cădea unul, lovit la glezne - narușenie. Scotea arbitrul cartonaș - jelt sau cerven carton, clar. Rămînea atacantul în spatele apărării adverse în momentul pasei - zasada. Și tot așa. Unde mai pui că într-un comentariu, fie el și de fotbal, se folosesc și cuvinte uzuale... m-am ales cu ceva vocabular. Pot să trec acum Dunărea și să-mi dau seama măcar dacă sînt înjurat. Și am trecut-o, pînă la Sozopol.

Am parcurs traseul București-Giurgiu/Ruse-Razgrad-Shumen-Varna-Burgas-Sozopol în aproximativ 7 ore, fără ca asta să fie o referință. Viteza maximă pînă la care mă simt confortabil e 130, n-am depășit-o, plus că sînt genul căruia îi place drumul, nu fac tot felul de medii orare și calcule de optimizare a rutei. Plus că am avut parte şi de cîteva mici incidente.
Primul a fost în Varna, cînd proasta inspiraţie m-a făcut s-o las pe blonda din GPS să ne scoată din oraş, spre Burgas... și ne-am trezit la un moment dat în buza unei rîpe. Ce-i drept, dacă ne aruncam de acolo nimeream chiar pe racordul pentru autostradă... „Cerasela, ești o proastă“ (căci așa am botezat vocea blondă din cutiuță, mi-a zis Ana că ăsta e obiceiul).
Al doilea a fost la intrarea în Obzor (care se află înainte de Nesebăr aka Sunny Beach), cînd un filtru de poliție ne-a deviat pe un drum comunal printre dealuri, pe motiv de catastrofătă. Am bănuit că era vorba fie de un accident, fie de încercarea de a mai aerisi traficul într-o stațiune turistică sufocată de mașini în tranzit, aşa că am practicat şi puţin off-road, printre dealuri împădurite, pe un fir de şosea cu o jumătate de bandă pe sens și cu multe curbe în ac de păr. A fost palpitant, în fiecare dintre noi zace cîte un mic Raikkonen, ha-ha.

Sozopol e un fel de Sinaia, Azuga sau Bușteni la malul mării. Am făcut comparația asta din cauza nenumăratelor trepte sau drumuri în pantă abruptă pe care am fost nevoit să le urc la fiecare întoarcere de pe plajă și, mai ales, datorită orașului vechi, situat pe o limbă de stîncă, cu străduțele înguste umbrite de case bătrînești. Și, așa cum la Amsterdam m-au durut ochii de atîtea biciclete, obiectul-simbol aici sînt smochinele. Mici, medii sau mari cît merele, în pomi și pe tarabele cu fructe, în starea lor naturală sau sub formă de dulceață pe măsuțele babelor ieșite în fața porții, să facă un ban cinstit de pe urma turiștilor care n-au mai văzut smochine decît în forma aceea împachetată și... smochinită.

Plaja – normală, adică fără viermuiala din stațiunile cool, deși orășelul părea destul de aglomerat la orele serii iar locurile de parcare... ca peste tot, deh... însă Negrita mea s-a răsfățat lîngă iahturi și bărci sportive, într-o parcare cu plată a portului de agrement.
Cam atît din partea mea, restul pe Google.

Sex, drugs and normal options (1)

Cică marijuana rămîne în organism cam 6 luni de zile de la data comiterii faptei. Probabil că ăsta e şi motivul pentru care, timp de peste două săptămîni, n-am reuşit să leg două cuvinte despre excursia la Amsterdam.

Titlul, parafrază ironică, e preluat dintr-o broşură turistică în care sînt enumerate şi detaliate atracţiile oraşului. Să nu sar însă peste preludiu...

Zborul, cel puţin pe primul tronson (Otopeni-Frankfurt), m-a făcut să mă gîndesc de cîteva ori la toată viaţa mea de pînă acum, la împăcarea cu sine şi la iertarea tuturor greşiţilor mei. M-am cam făcut de rîs, asta e, am încercat toate poziţiile posibile în scaun, ba ancorat cu ambele braţe de tăblia rabatabilă din faţă, ba încovrigat... Ca factor agravant, puteam vedea pe hublou şi aripa dreaptă a avionului ondulîndu-se la fiecare turbulenţă sau gol de aer. Pozele pe care le-am făcut în timpul zborului sînt mai mult rezultatul unei diversiuni, în încercarea de a nu mă mai gîndi la dezastre în aer.

Ca un fel de consolare, amicii cu care am călătorit şi care oricum zboară mult mai des mi-au mărturisit că, într-adevăr, bucata asta de drum a fost una dintre cele mai agitate. Dar eu nu aveam să primesc confirmări decît pe ruta Frankfurt-Amsterdam şi apoi la întoarcere. Singura mea desprindere de la sol s-a petrecut acum vreo 20 de ani pe o rută internă, hei-hei... erau alte avioane și nu-mi mai amintesc decît că, din cînd în cînd, copilotul deschidea ușa cabinei și arunca o privire înspre noi, să ne numere.

De la Frankfurt, am aterizat în Amsterdam pe la 10 și jumătate seara cînd, din rațiuni geografice, soarele abia începea să apună. Pe drumul de la aeroport spre hotel, străbătînd o autostradă plină de racorduri, ramificații și inele, flancată aproape impertinent de verdeață, am încercat să-mi imaginez și să înțeleg cum se simt străinii care aterizează pe Otopeni și intră cu mașina în București. De aici încolo, toate celelalte comparații care au urmat n-au făcut decît să-mi întărească sentimentul de zădărnicie. E inutil că, din loc în loc, se mai face cîte ceva și pe la noi. Rămînem pitorești pînă la moarte.

Pentru Amsterdam n-am găsit alt cuvînt mai definitoriu decît BICICLETE. Nu lalele (pe care le vezi doar în vestita piață de flori), nu canale (deși au și ele un rol determinant în conturarea unicității orașului). Doar bicicletele mi s-au părut cuvîntul-cheie, dominanta întregului peisaj. În ultima dintre cele trei poze de mai sus – cea mai mare parcare de biciclete (din lume?), şi plutitoare pe deasupra, 3000 de locuri pe 3 etaje. La fiecare colţ de stradă, pe fiecare pod şi la fiecare intrare într-un magazin sau restaurant mai măricel atîrnă ciorchini de ghidoane, de toate felurile, cele mai multe fiind modele comune, fără inflorituri sau nu ştiu cîte trepte de viteză. Puțin paradoxal, deși la 800.000 de locuitori sînt 1.600.000 de biciclete, furturile sînt și ele numeroase. Dacă ar fi să reduc raționamentul la un simplu calcul statistic, cei care fură biciclete, în loc de două ajung să aibă 3-4 :)
Străbătînd străzile înguste, cu piste speciale, late cam cît trotuarele de la noi, ne-am dat seama că ordinea priorităților (1. Bicicliștii 2. Pietonii 3. Șoferii) nu e deloc cea cu care (prost) ne-am obișnuit și că soluția e salvatoare pentru Amsterdam nu pentru că e frumoasă, originală și ecologică, ci pentru e singura. Cu excepția celei prin care toată lumea ar fi trebuit să aibă barcă. Nu că traficul pe rețeaua de canale ar fi foarte aerisit. În afara locuințelor plutitoare ancorate din loc în loc (în jur de 2.500, număr pe care primăria încearcă să-l țină sub control), racordate la rețelele de apă, gaze și electricitate (era să zic și canal), mai sînt cele ambulante, cu sutele, vaporașele turistice și ambarcațiunile de tot felul, turistice și ele dar pentru perechi sau grupuri mici.

Apa care curge prin canale nu e deloc curată, are o nuanţă maro-ruginie şi e pe alocuri acoperită cu aluviuni sau resturi de la petrecerile itinerante. Cu toate astea, nu pute. Nici măcar nu miroase „a apă“. N-am simțit nici o clipă prezența ei altfel decît vizual.
Pe locul doi, după biciclete, sînt casele. Fermecătoare nu doar prin arhitectură, îndesate una în alta şi cu ferestre imense, din nevoia de a lăsa lumina să pătrundă cît mai mult în spațiile atît de puțin generoase...
Însă despre case, Red Light District şi bomboanele cu canabis... cu altă ocazie.

Road to Budapest – Part 1

De unde aflăm la ce sînt buni chiar şi cîţiva kilometri de autostradă şi funcţiile multiple ale butonului REC :)

Buda-la-Pesta, baby!

Drumul

Negrita merită un pupic pe masca radiatorului. S-a înfipt în șosea cînd și atît cît am avut nevoie, n-a strîmbat din nas la șoseaua parcă ciupită de vărsat dintre Deva și Lugoj (scurtătură pentru varianta Sibiu-Arad-Timișoara) și nici n-a dat semne de neputință pe autostrada Szeged-Budapesta. Cu ocazia asta am experimentat și înțelesul corect al definiției de autostradă, cu telefoane (întregi) la fiecare 2 km, cu popasuri la fiecare 15-20, cu două denivelări abia perceptibile de-a lungul a 180 de km și cu parapeți laterali de protecție pe întreg traseul, fie ei artificiali sau naturali.

Orașul

A fost drăguț și cam cum mă așteptam să fie. Ungurii lor mi s-au părut mai înțepați decît ai noștri, cel puțin cei de duminică, luni și marți. Cred însă că felul lor de a fi (așa cum l-am perceput eu în trei zile) mi se potrivește mai bine decît spiritul gregar și familiaritatea uneori ipocrită a românului.
Budapesta e într-adevăr un oraș pe lîngă care Bucureștiul pare o glumă proastă. Mult mai puțin praf, în condițiile în care pe toată perioada șederii mele acolo a bătut un vînt aspru și constant, clădirile vechi se înghesuie doar între ele, fără să fie strivite de turnuri de birouri, o mulțime de sensuri unice pe străzile secundare și semafoare într-adevăr inteligente.

La plecare, tremuram de emoție la gîndul că mă voi rătăci prin hățișul de străzi suspendate și intersecții cu interdicție la stînga, însă am ieșit pe autostradă așa cum nimeni, vreodată, nou-venit fiind, nu va reuși să iasă din București. Ca și cum puzderia de indicatoare m-ar fi tras de mînă și m-ar fi pus aproape fără voia mea pe drumul cel bun.

Concertul
Pentru prima oară, am intrat la ora înscrisă pe bilet și tot pentru prima oară am văzut cum 15.000 de oameni pot să ajungă la locurile lor și apoi să plece acasă fără să se calce în picioare unii pe alții. Uimitor.

Despre concertul propriu-zis, aproape totul la superlativ. Nu mă așteptam ca secțiunea vocală să exceleze (și n-a excelat, stilul lui Johnson pare cel mai greu de menținut odată cu trecerea anilor), însă Angus și ceilalți au făcut să vibreze toate grinzile sălii. A sunat solid, a sunat AC/DC.

Revelația
Mi s-a înfățișat brusc, pe cînd îmi aminteam de cîteva concerte din București: uite ce chestie, mi-am zis, vine trupa pe scenă, strigă „Hello, Budapest!“ și noi sîntem chiar la Budapesta...