Work at home or stay at work?

Din categoria „Pro și contra“ de pe Metropotam, mi-a atras atenția un articol dedicat lucratului de acasă. Fascinant subiect, în sensul în care m-au interesat întotdeauna argumentele celor care sînt contra.
„Dacă eu lucrez cel mai cu spor între 6 seara și 3 dimineața, de ce nu?“, spune Ioana, aducînd în discuție și timpii morți (dar plini de stres) petrecuți pe drumul spre și dinspre job, cu toate mizeriile (la propriu și la figurat). Din partea mea, aprobare totală. Expresia program de lucru e una extrem de înșelătoare, de cele mai multe ori nu înseamnă decît program de prezență. Care e mai important?...
Din moment ce profesia pe care o ai îți permite detașarea de un anumit loc dedicat exercitării ei, care ar putea să fie problema? Nu e vorba aici de un strung sau mai știu eu ce utilaj pe care îl găsești doar la uzină, ci de activități mai mult sau mai puțin liberale și/sau informatizate, în general cele care presupun un calculator. Eu, de exemplu, un singur lucru nu pot să-l fac de acasă: să ies la fumat pe aleea principală.
Mihai, din partea „acuzării“, folosește un tip mai special de argument, cel psihologic. Apartenența la o comunitate, socializarea, nevoia unui program care să-ți ordoneze ritmul zilnic etc. Ok, dar astea nu mi se par a fi deloc motivele pe care le invocă în general patronii. Și dacă într-adevăr e vorba de confortul meu psihologic și social, de ce nu mă întreabă nimeni cît de mult mă afectează cele 3 ore pierdute pe drumuri? De ce ar mai conta minunata socializare și apartenență la o comunitate după ce m-am frecat prin transportul în comun de toți nespălații? N-aș spune că-i invidiez nici pe cei cu mașină (personală sau de serviciu). Nu cumva, trăgînd linie, efectul general ar fi nul?
Dacă e să vorbim de nevoia unui program strict și de formarea unor deprinderi „sănătoase“, n-ar fi fost mai bine ca serviciul militar să nu devină facultativ?
Știu că sînt un paranoic 24/7, dar parcă e prea mult și prea tîrziu să vrei să-mi modelezi personalitatea și comportamentul social, cînd toată relația noastră n-ar trebui să însemne decît expresia unei singure ecuații simple: muncă=marfă. Mă plătești pentru ceea ce produc, nu pentru prezența într-un loc anume. Sau nu?
Și, ca o nevinovată tentativă de ironie: faptul că ora de venire la locul de muncă nu e niciodată la fel de flexibilă ca ora de plecare să fie tot o subtilitate psihologică?...