Dreptul de a crede în cai verzi pe pereți e o chestiune de alegere personală, pînă la un punct. Ți se cere doar ca vocea pe care o auzi în cap să poarte un nume general acceptat, să nu fie a inorogului roz sau a lui Viracocha. Pentru că între cămașa de forță și statutul de „reper moral“ diferența nu e dată decît de numărul celor care simpatizează cu tine. ... Cînd sînt la volan devin extrem de precaut în vecinătatea șoferilor cu icoane și cruciulițe atîrnate de parbriz. Ideea că ești sub protecția unei entități pe care tu o crezi omniprezentă și atotștiutoare te face să devii un element foarte periculos pentru siguranța mea în trafic. E ca și cum eu aș conduce cu convingerea că rombul galben din intersecție nu doar îmi acordă formal prioritate, ci mi-o și garantează. Amin.
Iar au apărut pe canalele media cuvintele menite să inducă siguranţă, dar care – rostite de autorităţi – nu fac altceva decît să exprime haosul şi incompetenţa. Starea de linişte relativă de pînă azi s-a dus dracului. Pentru că „SITUAŢIA E SUB CONTROL“... LOL
Și m-aș putea opri la titlu. El și eventual o privire în jur ajung ca să-ți dai seama despre ce categorie de paraziți e vorba. Lipsește, probabil, doar din asociațiile familiale și din firmele-căsuță poștală. În rest, proliferează oriunde se găsesc cîțiva oameni care mai și produc ceva concret. E condiția absolut necesară dar suficientă pentru supraviețuirea colegului-căpușă. Colegul-căpușă e animatorul febril al team-building-urilor și cel mai important contributor la newsletter-ele interne. E maestrul absolut al bifării acțiunilor tale și al diluării lor în ciorba lui „s-a făcut“. Propagarea exponențială a mail-urilor de tip „glumiță în powerpoint“ sau „nevoie urgentă de grupa 0“ i se datorează în mare parte și lui. Activitatea lui se bazează în mod simbiotic pe munca ta, asta nu înseamnă însă că e purtătoare de plus-valoare. Cu cît e mai vag și mai greu de cuantificat ceea ce se presupune că prestează, cu atît e mai „conceptual“. Și prin urmare, mai important, mai bine plătit și mai sus decît tine în organigramă. Același lucru se poate spune și despre titulaturile pe care le poartă pe zgardă. În majoritatea cazurilor, ele sînt combinații savante de termeni abstracți și obligatoriu englezești, fără vreo semnificație imediată și fără vreo corespondență viabilă în nomenclatorul profesiilor. Cam asta ar fi, într-o descriere sumară și pe alocuri subiectivă, imaginea colegului-căpușă.
Fără el n-ar fi apărut, prin ricoșeu, una dintre reclamele omagiale pentru „cei care fac treaba să meargă“.
Nefiind băutor de bere, văd dincolo de ea. E evident pentru un astfel de privitor că autorul mizeriei de raport face parte din categoria căpușelor (atenție, nu doar pentru că e o mizerie, ci pentru că e un raport). În momentul în care șeful isterizat face stînga-mprejur și se pregătește să se isterizeze și mai abitir... ghinion, cel care se maimuțărea în spatele lui e tocmai cel care face treaba să meargă. Șefulețul își înghite isteria într-un zîmbet și tot departamentul răsuflă ușurat. Eu unul citesc reclama ca pe un îndemn subtil la acceptarea ca normalitate a unei anomalii. Buba nu s-a spart nici azi pentru că unul dintre cei care fac treaba să meargă l-a făcut pe șef să rîdă. Donc... merită o bere... Quiz: din ce categorie fac parte cei care, la final, îl cinstesc pe eroul zilei din spot?...
Fleacul 1: De pe site-ul Realității, căci dacă alianța e o entitate prea abstractă ca să picheteze ceva, e clar că bugetarii sînt ăia care trebuie să-și asume acordul în propoziție...
Fleacul 2: De pe newz.ro. Mai trist și mai simptomatic de-atît nu se poate – să ilustrezi o știre despre litoralul românesc cu poze de pe litoralurile altora...
– aud ceva mai slab cu urechea dreaptă, în cazul cel mai fericit s-ar putea să fie vorba doar de un dop. – şoldul drept mă cam supără la mers sau atunci cînd stau pe scaun. Cum perioadele în care nu stau pe scaun sînt extrem de rare, şoldul drept mă supără mai mereu. – de la șold, deranjul pleacă în jos către femur, pînă spre genunchi, mai ales în zilele ploioase. – articulațiile inferioare pocnesc ca artificiile, cu vîrf de activitate tot în perioadele cu vreme mohorîtă. – în vreo 4-5 ani ajung fie să mestec cu gingiile, fie să mă hrănesc din tub, ca în programul spațial.
În rest, ce să zic, sînt sănătos tun. Fumez ca tot omu', cam două pachete pe zi, iar cu doza mea zilnică de cafea poți omorî un cal.
Lista asta mi-a încolțit în minte gîndindu-mă la revizia de un an a mașinii, pe care urmează s-o fac în curînd. În mod normal, ar trebui să mă preocup și de buna mea funcționare și să încerc să intru în vorbă cu niște personal medical. Mai mult însă decît din inconvenientele defecțiunilor de mai sus, sufăr de o prejudecată majoră: nu știu de unde, mi s-a înfipt ideea fixă că dacă apuc să intru într-un „service“ din România, în afară de faptul că aș avea nevoie de o valiză plină cu bancnote mici cu serii neconsecutive, n-o să mai fiu bun decît „pentru piese“...
Dreptul de a crede în cai verzi pe pereți e o chestiune de alegere personală, pînă la un punct. Ți se cere doar ca vocea pe care o auzi în cap să poarte un nume general acceptat, să nu fie a inorogului roz sau a lui Viracocha. Pentru că între cămașa de forță și statutul de „reper moral“ diferența nu e dată decît de numărul celor care simpatizează cu tine.
