Minunata limbă nouă

Şedinţele de brainstorming au devenit, se pare, atît de plictisitoare încît creativii încep să tăvălească pe apucate. Ideile geniale – bunăciunile, ca să fiu în temă – nu mai vin atît de uşor, nu mai e ca la începuturi, să stea undeva în aer şi tu doar să întinzi mîna după ele. Pe de altă parte, limba română s-a dovedit şi ea a fi din ce în ce mai fată mare şi din ce în ce mai des surprinsă în poziţii umilitoare. Aşa că... de ce nu? La urma urmei, pe piaţă sînt reclame sau sloganuri şi mai rele, născute parcă din relaţia cu elemenţii caloriferului sau cu podul palmei...
Reversul teribil al medaliei e că tu, consumator ordinar de iaurt Yoplait de la Tnuva, s-ar putea să ai un copil aflat încă pe băncile şcolii primare. Cum să-i explici că un cuvînt ca gustăcios nu există decît în minţile încinse din advertising? Cum să eviţi o discuţie atît de complicată, cînd copilul vede cuvîntul roşu pe alb? Adică o să pot şi eu să stîlcesc aşa cuvintele cînd o să mă fac mare, mami? Dar acum nu, pentru că mă plesneşte doamna? Cam aşa ceva. Mai e şi probabilitatea foarte mare ca, într-un an-doi, cuvintele astea să apară şi în DEX, aşa că papă iaurţelul tot şi nu mai pune întrebări cu gura plină.
E clar, într-o anumită agenţie de publicitate lucrurile se văd altfel. De regulă invers. Răcoritoare, aromată, bună, gustos? Neah, s-a mai folosit, eşti prost. Stai jos. Şi, brusc, vine scînteia de geniu: mai ţineţi bă minte partida aia de scrabble în care ne-am luat la bătaie?