Exerciţiu de admiraţie spontană

Mi s-a povestit mai tîrziu că, în primele luni ale existenţei mele, mama nu-i lăsa pe admiratori să mă drăgălească excesiv şi – mai ales – că aceştia nu aveau voie să mă pupe pe obraji. Maxima concesie era că li se permitea să mă pupe pe funduleţ. Totul în ideea că tenul trebuia ferit, pe cît posibil, de orice agent impurificator.
Astăzi, fără să cunoască detaliile de mai sus, o jună dintre multele care umblă libere prin trafic şi fără semne distinctive mi-a pupat partea posterioară, la un semafor. Era soare, vizibilitate maximă, asfaltul aproape deshidratat... şi cu toate astea tînăra s-a proptit (ce-i drept, fără urmări – aş putea spune chiar într-o manieră feminină) cu botul unui VW în fundul O/L-ului meu.
– Ce faci... !?! (nu-mi mai amintesc exact dacă i-am aruncat un „fă“, un „cucoană“ sau un „tanti“)
Răspunsul m-a liniştit în ceea ce o privea, o continuare a discuţiei n-ar fi avut nici un sens. Pentru că, fără ca măcar să iasă din maşină, m-a întrebat de cîteva ori, retoric şi cu o brumă de speranţă în glas:
– Nu v-am lovit, nu?...
Nu, nu m-ai lovit... hai să zicem că m-ai pupat în cur.