Ce să fie, nu-i nimic...

Doar că eu, ca să mai scriu cîte un rînd care să nu fie întrutotul cretin sau libidinos, am nevoie de timp. Ceea ce, cam de cînd a început să cadă frunza, n-am prea avut. N-aș zice că ăsta e un lucru rău, au contraire chiar. Altfel aș fi dat în boala transformării acestui minunat spațiu virtual într-unul de confesiuni și introspecții de-a dreptul grețoase. Cui prodest?
La cîți cititori am aici, aș comite o mare eroare dacă n-aș încerca să mă alătur lor. Să mă surprind adică, recitindu-mă, pe mine însumi... :)

Car wash

Pentru că a trecut prea mult timp de cînd o curăț pe Negrita numai în spălătorii „la curte“, am zis azi pe-nserat că e momentul să o duc și într-unul dintre acele locuri în care scoți din viteză, te lași condus de niște role în podea și privești prin parbriz cum vin spre tine periile alea imense și extrem de agitate. Și unde, inevitabil, îți trec prin fața ochilor secvențe-clișeu din cîteva filme de groază categoria B.
În trecerea asta lină printre jeturile succesive de detergent, apă și aer cald, m-am surprins de cîteva ori trăgînd ușor de volan, într-o inutilă încercare de a corecta presupuse erori ale podelei automate. Dacă se strica vreo roată dințată pe undeva și mă trezeam în pereți?...
La ieșire m-am gîndit că aș mai fi intrat o dată. Ca în orășelul copiilor cînd, abia coborît din roller-coaster, te întrebi... bun, și-acum ce dracu' faci cu atîta adrenalină? Încă o tură!
Neagră de fericire, am tras-o pe Negrita lîngă niște aspiratoare automate, unde l-am lăsat pe un flăcău să se ocupe și de interior. Lîngă mine – încă o mașină, tot un Opel dar Caravan. Bărba-su îi deschisese capota și avea o privire deznădăjduită, prăvălită undeva între radiator și blocul motor. Cînd am văzut că i se umezesc ochii și devine sociabil, mi-am zis că nu sînt chiar pregătit pentru o mini-întrunire a opeliștilor, și în benzinărie pe deasupra. Mă scuzați – îmi venea să-i zic – știți... abia am ieșit de la dușuri...
M-am convins apoi că nefericirea omului era sinceră iar factorul cauzator extrem de inedit. Dacă tot poposise într-o benzinărie și dacă tot pleca mîine în concediu (ce chestie, ca și mine), s-a gîndit omul să-și mai lubrefieze oleacă pistoanele. Fatalitate (1) și probabil neîndemînare, capacul băii de ulei a scăpat printre măruntaiele mașinii și acum se odihnea undeva sub motor, pentru că – fatalitate (2) – omul avea scut de protecție dedesubt.
Deși m-am dedicat serios operațiunii de salvare, n-am reușit să-i scot capacul de-acolo. Am încercat poziții rare pentru vîrsta mea, comparabile doar cu cele ale instalatorilor sub chiuvete aflate în spații înguste, atît de mult m-am dedicat. L-am zărit doar (tăticul lui nu reușise performanța asta), proptit între conducta de evacuare și tabla scutului. I-am spus că e galben, e acolo și mi-a părut rău că n-am putut face mai mult. I-am lăsat lanterna.
Păcat. Aș fi devenit eroul lui. Ba chiar al întregii lui familii și al prietenilor de bere.
Dacă nu cumva, de jenă, penibilul incident al capacului de pe scut ar fi rămas micul nostru secret. Așa însă, plecînd după ajutoare, propagarea poveștii în cercul apropiaților devenea de neoprit.
...
M-am pregătit să închid mica aventură de la car wash. Urcarea catrafuselor înapoi în portbagaj a lăsat fără acoperiș o gașcă de gîndaci leșinați de canicula de peste zi. Brusc mi-am dat seama cine sînt cu adevărat, the big picture so to speak... Ia uite, zic, mă aflu într-o benzinărie, patetic reprezentant al unei specii care în cîteva zeci de ani va epuiza și ultimul strop/bucată/vapor de combustibil fosil. Ăștia îmi vor supraviețui orice-aș face și dacă i-aș suspecta de inteligență aș zice că de-abia așteaptă...
I-am strivit pe toți.

Două poze irepetabile

Una cu „borna“ de 25.000 a Negritei și alta cu blocul meu în curs de polistirenizare. Să ne fie de bine.

Și pisicile au o singură viață, nu-i așa?...

În seara asta am strivit o pisică sub roata din dreapta-față. Mi-a fost imposibil s-o evit. Poate doar dacă aș fi mers cu 30, în loc de 40 la oră. Cred că eram pe Ceaikovski. O singură bandă pe sens, în dreapta mașini parcate, în stînga scuar cu tufe de dracu' să le ia ce-or fi fost... De-acolo a țîșnit pisica, cam la un metru și jumătate în fața botului mașinii, hiper-determinată să treacă pe partea cealaltă sau poate doar hiper-speriată. De roata din stînga a scăpat, de cea din dreapta nu. Senzația de ghemotoc de blană strivită scurt și zdruncinătura moale mi s-au propagat pînă în stomac, dar am putut să privesc prin oglinda retrovizoare ultimul spasm al unei foste pisici negre și vii. Preț de o secundă sau două a fost ca și cum trupul încă nu primise vestea morții și încerca să alerge în continuare.
Apoi a rămas acolo, punct fix. Iar mașina care venea după mine i-a transformat extrem de probabila moarte în certitudine. Pentru că eram pe Ceaikovski, o singură bandă pe sens, în dreapta mașini parcate, în stînga scuar cu tufe de dracu' să le ia ce-or fi fost...

Un vis

Azi-noapte am dormit ca un meci de fotbal... în două reprize. În prima, echipa adversă, F.C. Coşmarul a atacat furibund, nu ştiu dacă am reuşit să trec de jumătatea terenului...
Se făcea că, în vis, maşina pe care o aveam era decapotabilă. Ăsta e un detaliu irelevant pentru desfăşurarea ulterioară a evenimentelor, dar găsesc reconfortant gîndul că visul nu a respectat fidel realitatea. Ce a respectat a fost situaţia critică a locurilor de parcare, aici lucrurile păreau să fie identice. Nici în vis n-ai unde să-ţi laşi maşina... Singurul loc pe care am reuşit să-l găsesc a fost fix sub un indicator de staţionare interzisă, în realitate n-aş face aşa ceva, din nou o nepotrivire.
Cînd mă întorc, după un timp, ia maşina de unde nu-i. Primul gînd a fost la parcarea firmei care saltă maşini, aflată din fericire (deocamdată) la cîteva străzi mai încolo. Ajung în locul cu pricina şi încep să-mi caut decapotabila. Nu era. Eu, cel care dormea, probabil eram deja leoarcă de transpiraţie şi îmi închipui că şi foarte agitat. În fine, termin de cercetat parcarea. Fără succes.
Şi cum mai toate experienţele mele onirice se încheie cu cîte o f(r)ază genială sau măcar memorabilă, văzîndu-mă în culmea disperării, vine la mine paznicul parcării şi zice: dom'le, da' sigur ai parcat-o ilegal?
Cum să răspunzi la aşa ceva altfel decît trezindu-te?...

Late note to myself

Fetele de abia douăzeci de ani încep să te abordeze în librărie, pentru o recomandare oarecare de titlu, abia cînd le-ai putea fi tată... nu e drept! :)

Leapșă cu carte

Tot de la Ana:

1. Cînd citiţi, pentru a marca locul unde aţi rămas cu lectura, folosiţi semne de carte sau îndoiţi paginile?

Nu îndoi niciodată colțurile paginilor, e urît dacă faci asta.

2. Aţi primit în ultimul timp o carte drept cadou şi dacă "da" care a fost aceasta?
Îmi e neclar cam ce poate însemna „în ultimul timp“, dar dacă „acum doi ani“ se încadrează în marja de eroare... a fost „Povestea Rolling Stones“ de Ioan Big.

3. Citiţi în baie?
Da, dar numai lecturi ușoare.

4. V-aţi gîndit vreodată să scrieţi o carte şi dacă "da" care ar fi fost aceasta?
Nu chiar o carte. Și, din fericire, mi-am dat seama la timp care îmi sînt limitele.

5. Ce credeţi despre colecţiile de carte de la noi?
Cred că trebuie să rămînă de carte și nu de marketing și să fie alcătuite de edituri, nu de trusturi de presă.

6. Care este cartea preferată?
Într-o vreme aș fi enumerat cîteva titluri. Acum nu mai cred în relevanța unui răspuns anume.

7. Vă place să recitiţi unele cărţi şi care ar fi acestea?
Categoric nu.

8. Ce părere aţi avea de o întîlnire cu autorii cărţilor pe care le apreciaţi şi ce le-aţi spune?
În nici un caz nu le-aș mărturisi transpirat cît de mult mi-au plăcut cărțile lor. Aș prefera, după ce i-am citit, să-i ascult tot eu pe ei.

9. Vă place să vorbiţi despre ceea ce citiţi şi cu cine?
Numai în anumite circumstanțe și depinde de carte. Beletristică nu.

10. Care sunt motivele care vă determină să alegeţi o carte pe care să o citiţi?
a. Nu mă apuc să citesc decît dacă subiectul mă atrage înainte de primele cuvinte. Nu aștept apariția interesului după douăzeci de pagini și nici vreun paragraf revelator imediat înainte de coperta a IV-a.
b. Uneori, în cazul meu, lectura nu e un act de voință proprie. Am citit mult prin natura meseriei, obligat să parcurg texte pe care nu-mi doream să le citesc. Patetic spus, aici cărțile m-au ales pe mine.

11. Care credeţi că este o lectură "obligatorie", o carte pe care cineva trebuie să o citească?
Așa ceva nu există.

12. Care este locul preferat pentru lectură?
Lectura nu e un ritual. Nici măcar pentru unul ca mine, care citește foarte rar.

13. Cînd citiţi ascultaţi muzică sau lecturaţi în linişte?
Obișnuiam să ascult muzică și am pățit-o. Acum nu mai pot să disociez „Cvartetul din Alexandria“ (Lawrence Durell) de Dire Straits.

14. Vi s-a întîmplat să citiţi cărţi în format electronic?
Sigur că da. Cam jumătate din „bagajul“ meu de cărți citite e format din lecturi electronice. Multe dintre ele, înainte ca termenul să fi fost inventat.

15. Citiţi numai cărţi cumpărate sau şi pe cele care sînt împrumutate?
La cît citesc benevol, îmi pot permite să cumpăr. Întrebarea asta îmi aduce aminte de o temă foarte „dragă“ mie, industria muzicală... to be discussed, la un moment dat...

16. O carte este pentru mine... Cum aţi descrie o carte?
O memă.

Despre bucuria de iarnă

De dimineață, pe fereastra de la birou, în timp ce-mi administram una dintre cafelele zilei, am zărit cum – vizavi – niște oameni se jucau cu zăpada proaspătă. Erau corporatiști vecini cu noi și, aparent, asemenea nouă. Aruncau unii în alții cu bulgări adunați de pe mașini sau de pe fosta iarbă, se fugăreau și se hîrjoneau, bucuroși de minunea care se prăvălea din cer în porții mici și foarte dese, apoi își făceau poze unii altora, despicîndu-și pe rînd fețele ciocolatii în rînjete albe.
În timp ce noi ne gîndeam, deja îngrijorați, la balamucul care urma să vină, traficul blocat, mocirla, ghețarii de pe marginea drumului care vor dăinui, din ce în ce mai jegoși, pînă în primăvară... ei nu, ei se jucau cu bulgări de zăpadă și făceau poze. Erau niște indieni. Din India.

42 – ReCapitulare

– aud ceva mai slab cu urechea dreaptă, în cazul cel mai fericit s-ar putea să fie vorba doar de un dop.
– şoldul drept mă cam supără la mers sau atunci cînd stau pe scaun. Cum perioadele în care nu stau pe scaun sînt extrem de rare, şoldul drept mă supără mai mereu.
– de la șold, deranjul pleacă în jos către femur, pînă spre genunchi, mai ales în zilele ploioase.
– articulațiile inferioare pocnesc ca artificiile, cu vîrf de activitate tot în perioadele cu vreme mohorîtă.
– în vreo 4-5 ani ajung fie să mestec cu gingiile, fie să mă hrănesc din tub, ca în programul spațial.

În rest, ce să zic, sînt sănătos tun. Fumez ca tot omu', cam două pachete pe zi, iar cu doza mea zilnică de cafea poți omorî un cal.

Lista asta mi-a încolțit în minte gîndindu-mă la revizia de un an a mașinii, pe care urmează s-o fac în curînd. În mod normal, ar trebui să mă preocup și de buna mea funcționare și să încerc să intru în vorbă cu niște personal medical.
Mai mult însă decît din inconvenientele defecțiunilor de mai sus, sufăr de o prejudecată majoră: nu știu de unde, mi s-a înfipt ideea fixă că dacă apuc să intru într-un „service“ din România, în afară de faptul că aș avea nevoie de o valiză plină cu bancnote mici cu serii neconsecutive, n-o să mai fiu bun decît „pentru piese“...

Patru e-mail-uri

23:07
-- Pop singer Michael Jackson has suffered cardiac arrest, CNN affiliate KTLA reports.

00:17
-- Pop singer Michael Jackson in coma after cardiac arrest, CNN reports.

00:25
-- Pop singer Michael Jackson has died, according to multiple reports.

01:21
-- Michael Jackson is dead, CNN confirms.

Sex, drugs and normal options (1)

Cică marijuana rămîne în organism cam 6 luni de zile de la data comiterii faptei. Probabil că ăsta e şi motivul pentru care, timp de peste două săptămîni, n-am reuşit să leg două cuvinte despre excursia la Amsterdam.

Titlul, parafrază ironică, e preluat dintr-o broşură turistică în care sînt enumerate şi detaliate atracţiile oraşului. Să nu sar însă peste preludiu...

Zborul, cel puţin pe primul tronson (Otopeni-Frankfurt), m-a făcut să mă gîndesc de cîteva ori la toată viaţa mea de pînă acum, la împăcarea cu sine şi la iertarea tuturor greşiţilor mei. M-am cam făcut de rîs, asta e, am încercat toate poziţiile posibile în scaun, ba ancorat cu ambele braţe de tăblia rabatabilă din faţă, ba încovrigat... Ca factor agravant, puteam vedea pe hublou şi aripa dreaptă a avionului ondulîndu-se la fiecare turbulenţă sau gol de aer. Pozele pe care le-am făcut în timpul zborului sînt mai mult rezultatul unei diversiuni, în încercarea de a nu mă mai gîndi la dezastre în aer.

Ca un fel de consolare, amicii cu care am călătorit şi care oricum zboară mult mai des mi-au mărturisit că, într-adevăr, bucata asta de drum a fost una dintre cele mai agitate. Dar eu nu aveam să primesc confirmări decît pe ruta Frankfurt-Amsterdam şi apoi la întoarcere. Singura mea desprindere de la sol s-a petrecut acum vreo 20 de ani pe o rută internă, hei-hei... erau alte avioane și nu-mi mai amintesc decît că, din cînd în cînd, copilotul deschidea ușa cabinei și arunca o privire înspre noi, să ne numere.

De la Frankfurt, am aterizat în Amsterdam pe la 10 și jumătate seara cînd, din rațiuni geografice, soarele abia începea să apună. Pe drumul de la aeroport spre hotel, străbătînd o autostradă plină de racorduri, ramificații și inele, flancată aproape impertinent de verdeață, am încercat să-mi imaginez și să înțeleg cum se simt străinii care aterizează pe Otopeni și intră cu mașina în București. De aici încolo, toate celelalte comparații care au urmat n-au făcut decît să-mi întărească sentimentul de zădărnicie. E inutil că, din loc în loc, se mai face cîte ceva și pe la noi. Rămînem pitorești pînă la moarte.

Pentru Amsterdam n-am găsit alt cuvînt mai definitoriu decît BICICLETE. Nu lalele (pe care le vezi doar în vestita piață de flori), nu canale (deși au și ele un rol determinant în conturarea unicității orașului). Doar bicicletele mi s-au părut cuvîntul-cheie, dominanta întregului peisaj. În ultima dintre cele trei poze de mai sus – cea mai mare parcare de biciclete (din lume?), şi plutitoare pe deasupra, 3000 de locuri pe 3 etaje. La fiecare colţ de stradă, pe fiecare pod şi la fiecare intrare într-un magazin sau restaurant mai măricel atîrnă ciorchini de ghidoane, de toate felurile, cele mai multe fiind modele comune, fără inflorituri sau nu ştiu cîte trepte de viteză. Puțin paradoxal, deși la 800.000 de locuitori sînt 1.600.000 de biciclete, furturile sînt și ele numeroase. Dacă ar fi să reduc raționamentul la un simplu calcul statistic, cei care fură biciclete, în loc de două ajung să aibă 3-4 :)
Străbătînd străzile înguste, cu piste speciale, late cam cît trotuarele de la noi, ne-am dat seama că ordinea priorităților (1. Bicicliștii 2. Pietonii 3. Șoferii) nu e deloc cea cu care (prost) ne-am obișnuit și că soluția e salvatoare pentru Amsterdam nu pentru că e frumoasă, originală și ecologică, ci pentru e singura. Cu excepția celei prin care toată lumea ar fi trebuit să aibă barcă. Nu că traficul pe rețeaua de canale ar fi foarte aerisit. În afara locuințelor plutitoare ancorate din loc în loc (în jur de 2.500, număr pe care primăria încearcă să-l țină sub control), racordate la rețelele de apă, gaze și electricitate (era să zic și canal), mai sînt cele ambulante, cu sutele, vaporașele turistice și ambarcațiunile de tot felul, turistice și ele dar pentru perechi sau grupuri mici.

Apa care curge prin canale nu e deloc curată, are o nuanţă maro-ruginie şi e pe alocuri acoperită cu aluviuni sau resturi de la petrecerile itinerante. Cu toate astea, nu pute. Nici măcar nu miroase „a apă“. N-am simțit nici o clipă prezența ei altfel decît vizual.
Pe locul doi, după biciclete, sînt casele. Fermecătoare nu doar prin arhitectură, îndesate una în alta şi cu ferestre imense, din nevoia de a lăsa lumina să pătrundă cît mai mult în spațiile atît de puțin generoase...
Însă despre case, Red Light District şi bomboanele cu canabis... cu altă ocazie.

Buda-la-Pesta, baby!

Drumul

Negrita merită un pupic pe masca radiatorului. S-a înfipt în șosea cînd și atît cît am avut nevoie, n-a strîmbat din nas la șoseaua parcă ciupită de vărsat dintre Deva și Lugoj (scurtătură pentru varianta Sibiu-Arad-Timișoara) și nici n-a dat semne de neputință pe autostrada Szeged-Budapesta. Cu ocazia asta am experimentat și înțelesul corect al definiției de autostradă, cu telefoane (întregi) la fiecare 2 km, cu popasuri la fiecare 15-20, cu două denivelări abia perceptibile de-a lungul a 180 de km și cu parapeți laterali de protecție pe întreg traseul, fie ei artificiali sau naturali.

Orașul

A fost drăguț și cam cum mă așteptam să fie. Ungurii lor mi s-au părut mai înțepați decît ai noștri, cel puțin cei de duminică, luni și marți. Cred însă că felul lor de a fi (așa cum l-am perceput eu în trei zile) mi se potrivește mai bine decît spiritul gregar și familiaritatea uneori ipocrită a românului.
Budapesta e într-adevăr un oraș pe lîngă care Bucureștiul pare o glumă proastă. Mult mai puțin praf, în condițiile în care pe toată perioada șederii mele acolo a bătut un vînt aspru și constant, clădirile vechi se înghesuie doar între ele, fără să fie strivite de turnuri de birouri, o mulțime de sensuri unice pe străzile secundare și semafoare într-adevăr inteligente.

La plecare, tremuram de emoție la gîndul că mă voi rătăci prin hățișul de străzi suspendate și intersecții cu interdicție la stînga, însă am ieșit pe autostradă așa cum nimeni, vreodată, nou-venit fiind, nu va reuși să iasă din București. Ca și cum puzderia de indicatoare m-ar fi tras de mînă și m-ar fi pus aproape fără voia mea pe drumul cel bun.

Concertul
Pentru prima oară, am intrat la ora înscrisă pe bilet și tot pentru prima oară am văzut cum 15.000 de oameni pot să ajungă la locurile lor și apoi să plece acasă fără să se calce în picioare unii pe alții. Uimitor.

Despre concertul propriu-zis, aproape totul la superlativ. Nu mă așteptam ca secțiunea vocală să exceleze (și n-a excelat, stilul lui Johnson pare cel mai greu de menținut odată cu trecerea anilor), însă Angus și ceilalți au făcut să vibreze toate grinzile sălii. A sunat solid, a sunat AC/DC.

Revelația
Mi s-a înfățișat brusc, pe cînd îmi aminteam de cîteva concerte din București: uite ce chestie, mi-am zis, vine trupa pe scenă, strigă „Hello, Budapest!“ și noi sîntem chiar la Budapesta...

Înstrăinare. Prima...

Cum poate fi etichetat un om care n-a ieșit deloc din țara lui? Patriot? Xenofob? Sedentar? Leneș sau chiar puturos? Cîte puțin din toate astea?
Am fost tentat de cîteva ori în ultimii 20 de ani să ies și „pe-afară“, dar de fiecare dată a învins comoditatea sau răspunsul care te scoate din orice falsă dilemă: „am de făcut lucruri mai bune cu banii ăștia“. Și, desigur, lipsa mașinii.
Parțial adevărat e și că nici n-am fost prea curios să văd cum e dincolo, mi-au fost suficiente poveștile celorlalți. Ar mai putea fi și sechelele copilăriei și ale adolescenței, cu cîteva domicilii pe care le-am urît din tot sufletul... Îți vine cheful de călătorii lungi atunci cînd întoarcerea acasă e cel puțin la fel de plăcută ca plecarea.
Fapt este că la sfîrșitul săptămînii voi efectua prima mea ieșire peste hotare. Budapesta, cu escală în Timișoara, concert AC/DC. Concertul propriu-zis e undeva în plan secundar, nu doar pentru că (din punctul meu de vedere) singurul lor album notabil e Back in black, mult mai cu miză e călătoria în sine și faptul că, dintr-o anumită perspectivă, deja am plecat.

Hells Bells

Despre premiere (sn. pl., sg. – premieră)

Ca să nu mă apuce primăvara, să încerc totuşi să-mi aduc aminte cam care au fost primele lucruri pe care le-am făcut la începutul anului, după o listă primită de la Raluca sub forma unei lepșe:

Primele secunde după ora 12: pe balcon, cu ochii (inclusiv cel de sticlă) la stele verzi.

Prima chestie computer-related: la vînătoare de șobolani (rats hunting în traducere literală) pe Eve Online.

Prima chestie halită: nothing special și, oricum, marea înfulecare s-a petrecut încă în 2008.

Prima chestie băută: în afară de universala șampanie/vin spumos, am „servit“ Dubonnet. Sec.

Prima muzică ascultată: ceva greu de identificat dar trendy (Andra maybe), venind din boxele patinoarului amenajat în parcul de vizavi.

Primul om care m-a sunat: dacă îmi amintesc bine, o mătuşă.

Prima emisiune TV/film/serial/whatever: filmul-surpriză de pe HBO, adică Borat.

Prima carte: încă mai studiez cartea tehnică a maşinii :)

Primul vis: chiar că nu mai ştiu.

Primul scandal: n-a fost cazul.

Prima dezamăgire: „Frak! A mai trecut un an...“. Clasic :)

Cîinii anului 2009

După doi ani de UE.
... sau de ce e prudent uneori ca între tine și România să fie cel puțin un parbriz.

P.S.: Vă scutesc eu de numărătoare. 12...

Hey, Negrita!

„Nu mai scrii şi tu pe blogul ăla?...“ mă dojenea Ana la un moment dat, aducîndu-mi aminte că (într-adevăr) n-am mai dat cu subsemnatul pe-aici de prin noiembrie. Ceea ce ar fi fost alarmant doar în situaţia în care ăsta ar fi fost un blog, cu toate consecinţele şi responsabilităţile adiacente.
Şi nici prea multe nu mi s-au întîmplat. Poate doar furtunul de la radiator spart, tocmai în vîrful pasarelei din dreptul Ikea, într-o friguroasă seară de 17 decembrie. Maşină nemţească nouă deci, da? Bătrînă de fix două luni. On the other hand... cît de nemţească mai poate fi o maşină făcută în Polonia? Hai, globalizare-globalizare, dar după ce i-am călcat în picioare la începutul secolului trecut le-aş da franciză poate doar pentru pixuri... E reconfortant totuşi gîndul că încă nu există fabrici Opel şi în Israel...
Pare suficient de evident că, oricum aş da-o, tot despre maşină aduc vorba. Şi e la fel de evident, sper, că maşina a (re)devenit principalul motiv pentru care toate celelalte subiecte au căzut, cel puţin pentru o vreme, în planuri secundare. 12 ani de pietonat sînt, cred, suficiente circumstanţe atenuante.
În sfîrşit, am găsit şi un nickname pentru vedeta preocupărilor mele din ultimele două luni. Cu tot cu imn :)

Hai că m-am scos cu un post şi pe decembrie...

De ce nu (mai) votez

Pentru că am încetat să mai cred că, în toate frazele lor – pline de promisiuni în care nici ei nu cred, puse acolo doar pentru că deja asta e regula jocului, fraze agramate și lemnoase –, se vorbește și despre mine.
Nu voi mai avea dreptul să mă plîng? Așa, și?...

Break a leg!

Cunoașteți expresia. E o urare de bine pe care o primesc de regulă actorii, înainte de a păși pe scenă.
Ieri după-amiază, în timpul repetițiilor, o aspirantă la titlul de „Megastar“ a căzut și și-a dislocat rotula. Să mai spună cineva că tinerii din ziua de azi nu iau lucrurile în serios...

Oglindă, oglinjoară...

Înainte ca „aia mică și neagră“ să primească vreun nume (aka numere negre – sper să mai găsesc MSR libere...), ieri dimineață am descoperit că nu mai putea privi peste umăr.
Nu m-am enervat mai mult decît o fac atunci cînd uit unde am pus nu știu ce mărunțiș și descopăr mai tîrziu că era exact în fața mea... „Lucrarea“ a fost executată finuț, suporturile n-au nici cea mai mică zgîrietură, aici chiar n-am de ce să mă plîng. Iar azi în Vitan e tîrg de piese furate. Apoi mi-am imaginat: n-ar fi frumos ca ăluia de a pus mîna pe ce nu era al lui să i se întunece privirea exact la intrarea în intersecție și apoi să moară în spasme, sfîrtecat de metale contorsionate și înecat în propriile lichide? Ar fi...
Tot ieri, undeva pe strada Roma, am ajutat o bătrînică vorbăreață să scrie Suzuki pe formularul pentru plata taxei de poluare. Literă cu literă...
Ideile cu ștanțarea numerelor pe oglinzi, capace și alte suprafețe detașabile îmi vin abia acum, desigur. Am văzut chiar și niște camere de monitorizare drăguțe, cu zoom...
Serios, Ano, cum te poți mîndri cu faptul că ție nu ți s-a întîmplat niciodată ceva de genul ăsta... e ca și cum nu te-ar băga lumea în seamă :)

Guess what... (teaser)