De ce nu sînt bărbat de bere

În primul rînd pentru că nu beau bere. Poate fi ceva mai revoltător şi, în acelaşi timp, mai descalificant decît asta? Poate doar faptul că, orice altceva aş bea, detest să o fac în public. Cam din acelaşi motiv pentru care nici să mănînc în public nu-mi place. Definesc prin „public“ orice număr mai mare decît 2. Cifra 2 nu intră în discuţie aici. Un alt motiv ar fi că ameţeala aia nu mă face cîtuşi de puţin să mă simt ok. Între oameni care beau ca să se simtă bine, de ce ar trebui să beau şi eu ca să nu se simtă ei prost că rămîn treaz?
Găsesc reclamele la bere ca fiind de un cretinism simplu, prea puţin diluat (în cazurile cele mai fericite) de vreo găselniţă publicitară. Prin analogie, doar cele la tampoane absorbante le egalează. Cînd le vezi cum zburdă de colo-colo, imponderabile, aproape uiţi cît de delicate sînt, de fapt, acele zile pentru ele. Şi, prin ricoşeu, pentru ei.
„Sînt bărbat şi pun piciorul în prag!“ declamă, printre altele, un tînăr urban-paisan-sauvage dintr-un recent spot dedicat berii. Hai fato, pe bune??? Nu pentru tine munceşte? La tine doar se uită??? Ar putea pomeni de rîgîiala după o masă prea grea sau de flegma strivită de asfalt, aruncată peste umăr. Chiar şi de aranjatul organului în pantaloni, de ce nu... convexitatea implică şi o predispoziţie la disconfort. Faptul că nota e forţată şi – totuşi – marile „embleme“ ale masculinităţii sînt ţinute sub control, păstrate doar în plan sugestiv, mă duce cu gîndul la dolofanul Andrei Guban (pe vremuri, întîiul pionier al ţării dintre două telejurnale) vorbind despre bugetul consolidat pe anul în curs. Cînd mult mai bine i-ar sta într-o reclamă la orez cu lapte, de exemplu. Şi în aceeaşi cămaşă. Cu carouri.