miercuri, 23 iulie 2008

Români, vă ordon: parcați totul!

Încă o apariție memorabilă a unei cașchete. Într-o știre legată de parcările vehiculelor de mare tonaj pe spațiul public (pe trotuare, în fața blocului, în mijlocul străzii), siguranța și încrederea își exprimă punctulețul de vedere: „E o problemă de spațiu la nivelul Capitalei, avem lege care interzice oprirea, staționarea și parcarea acestor vehicule grele... dar nu știu dacă există alternativă...“.
Mai pe înțelesul meu, al civilului: nenea care trebuie să aplice legea încearcă timid să justifice neaplicarea ei, ca și cum căprăria lui ar avea vreo treabă cu alternativa de care pomenește și care lipsește.
Oare de ce naiba, atunci cînd văd o mașină de poliție urlînd din sirene, trecînd pe roșu, pe linia de tramvai sau luînd cu asalt trecerile de pietoni, nu mă gîndesc că pe undeva arde vreun petec de țară, ci la faptul că ălora poate li se încălzește berea acasă?

Proba video, aici.

marți, 22 iulie 2008

Niște cămătari

Ce faci cînd îți dorești un lucru și nu ai bani pentru el? Te duci la bancă. Ceea ce era cît pe-aci să fac...
Banca de-abia așteaptă. Că nu ai bani e doar o impresie, în cinci, șapte sau zece ani descoperi că ai mai mulți decît ți-ai închipuit, doar că acum nu-ți mai aparțin, trebuie să-i dai. Băncii. De unde și rolul ei de a te ajuta să-ți cunoști resursele, să te cunoști – pînă la urmă – pe tine însuți.
Dacă dispui de un simulator mental suficient de sugestiv, poți să-ți proiectezi pe retină imaginea jafului și fără ca el să devină real. Ceea ce am și făcut...

luni, 21 iulie 2008

Pidgeons, again... – part 2

Seria a doua se dovedește a fi mai norocoasă. Mă-sa lor s-a speriat și a zburat cînd m-a văzut încălecînd jardiniera cu aparatul foto în mînă. Cel mic (stînga) era ușor indiferent sau dormea. Deocamdată abia perceptibil, locul care ar fi trebuit să miroasă a floricele de vară începe să pută a coteț. Am schimbat cîteva vorbe, dar încă nu le-am spus că aranjamentul ăsta nu e decît pînă învață treaba aia cu datul din aripi.
Cel mare (dreapta) dădea în gol cu pliscul, a foame, după niște păpică imaginară. Drept pentru care i-am oferit drepturile mele de autor.

joi, 17 iulie 2008

Anul trecut, pe vremea asta...

Evacuam în transă stadionul Național. Veniseră, își instalaseră scena imensă (scenele imense!) și cîntaseră „băieții de la Rolling Stones“, cum îi etichetase un flăcău de la presa tabloidă. Eram deshidratat și puțin răgușit. Îmi permisesem să urlu, de la vreo 30 de metri distanță de scenă, versurile cîtorva piese la care știu pe de rost fiecare respirație și cel mai subtil riff...
Dacă mi-aș dori și dacă aș reuși să mă gîndesc fără patimă la Rolling Stones, tot nu mi-aș putea explica paradoxul prin care singura trupă rock care cîntă de 45 de ani fentează cu grandoare sentimentul de cimitir al elefanților și se pregătește să părăsească „scena“ cu the biggest bang of the biggest band. Ever.
17 iulie 2008: Mick Jagger – 65 ani; Keith Richards – 65 ani; Ron Wood – 61 ani; Charlie Watts – 67 ani...
Ori de cîte ori mă simt bătrîn și paradit ar trebui să recit cifrele astea...

miercuri, 16 iulie 2008

Pidgeons, again...

Mă întorc de la Sibiu (unde am fost la niște concerte cu aer de sărbătoare cîmpenească și cu sonorizare mai proastă decît la nunțile din corturi) și dau să ud „florile“ din jardinieră. Ghilimelele sugerează că prin februarie am pus semințe de albăstrele și petunii iar prin mai-iunie m-am trezit cu o junglă de buruieni pe care nici un manual de botanică nu cred că s-a obosit să le clasifice. Ca să nu mint, cred că am văzut și niște fire de mușețel rahitic...
Acum însă trebuie să mă mulțumesc cu ploile, nu mă mai lasă inima să dau cu furtunul. The pidgeons are back. Dacă sînt aceiași, înseamnă că au memorie scurtă. Dacă sînt alții, înseamnă că n-au stat de vorbă cu primii.

marți, 8 iulie 2008

„La steaua...“

Tatăl meu e mort de cinci ani. Asta înseamnă că acum șapte ani – să zicem – mai putea să comunice cu autoritățile statului sau cu organizațiile afiliate acestuia. Ceea ce, se pare, a și făcut. Sau măcar a încercat. Din motive pe care nu le voi afla niciodată, a vrut să-și vadă dosarul de securitate, presupunînd că avea unul. Și probabil avea. Ani de zile, cam pe la vîrsta pe care o am eu acum, s-a ocupat de partea tehnică a editării revistei „Munca de Partid“ (n-ai pierdut nimic dacă nu știi de această publicație). Motiv suficient ca să fi fost subiectul unei supravegheri. Dar poate că n-a fost numai asta. Poate că a vrut să afle dacă, într-adevăr, colonelul în retragere de pe palier, cel care mă știe de mic și care mă salută cu „Să trăiți, domnule director“, era securistul blocului, așa cum se zvonea.
CNSAS însă, pare să fie o entitate de pe altă planetă, foarte-foarte îndepărtată. Scrisoarea de răspuns a făcut 7 (șapte) ani pînă la mine. Șapte ani-poștă. Nu e vina poștei, evident, dar îmi place cum sună expresia. Și nici măcar nu e un răspuns lămuritor, întrucît nu sînt întrunite toate condițiile, mai trebuie documente...
Nu am de unde să știu cîte secunde are un minut pe planeta CNSAS sau cît durează o rotație completă în jurul stelei lor. Pe ce se bazează la ei viața, pe siliciu sau pe carbon? Or avea anotimpuri?
Tatăl meu nu mai vrea să-și vadă dosarul de securitate. Iar cu o asemenea barieră temporală între mine și CNSAS, luînd în calcul cît ar dura trimiterea documentelor lipsă și apoi așteptarea a încă unui răspuns, s-ar putea să nu apuc să-l văd nici măcar eu.
Alo, CNSAS? Sînteți niște distruși. Bă.

Pentru conformitate, mai jos, răspunsul meu oficial.

P.S.: Coincidență premonitorie sau nu, acum două zile am revăzut cu plăcere „Contact" (1997)...

Obsesii, mofturi, damblale...

În afară de The Big One (care încă nu e overdue totuși, puțintică răbdare...), n-am prea multe obsesii. Alea puține pe care le am sînt însă fixe și extrem de acaparatoare.
Deși sînt un jucător de șah mediocru spre mediu, am vrut dintotdeauna să am o tablă și un set de piese adevărate. Arhicunoscuta cutie cu balamale, folosită cu precădere la datul cu zarul, la iarbă verde sau pe plajă, îmi provoacă fiori de greață de multă vreme, chiar dacă apuc să joc „la tablă“ o dată la 5 ani.
Așa că, de la apariția internetului, scormonind după echipamentul ideal, am ajuns un mic specialist. Al căutărilor. În această calitate, pot să afirm cu toată convingerea că tatăl și mama firmelor producătoare de astfel de echipament este Drueke. Americani. N-ai zice...
Tabla nu e doar o simplă tablă, pentru că fiecare pătrat (alb sau negru) e o bucată separată, unită de celelalte printr-un ingenios sistem de încastrare. N-am mai văzut nicăieri așa ceva și amănuntul m-a dat pe spate. It's a must have, mi-am zis, însă n-am reușit decît de curînd să găsesc un site care să facă livrări și în Europa. Cei mai mulți dealeri Drueke se mulțumesc să-și desfacă produsele în homeland.
Trag aer în piept (citește „aloc în avans sume de bani încă ipotetice“) și mă pregătesc să intru în posesia unui accesoriu pe cît de inutil, pe atît de necesar :)