Cu fița roșie

Motto: „Bunicuțo, de ce...?“
„Ca s-o cunosc mai bine pe Andreea Raicu...“

Cartonul alăturat e capturat din spotul Vodafone care promovează cu originalitate folosirea Internetului direct din pat, pentru etalarea cunoștințelor despre Andreea Raicu în fața prietenei – aflată momentan la baie.
Subliminal, induce ideea că laptop-ul nu este un computer, iar computerele sînt doar dulapurile alea greoaie de pe birourile de la birou.

Pentru fanii buzelor botox, termenul „desktop“ definește probabil doar ecranul pe care stau icoanele. S-ar fi creeat confuzii sau neînțelegeri. Și cum reclama nu mai e doar sufletul comerțului, ci și portavocea care latră pe limba stîlcită a potențialului client, mai facem un pas mic dar hotărît spre idiocrație...
La mulți ani pentru 2010 sau pentru la anu'.

Despre bucuria de iarnă

De dimineață, pe fereastra de la birou, în timp ce-mi administram una dintre cafelele zilei, am zărit cum – vizavi – niște oameni se jucau cu zăpada proaspătă. Erau corporatiști vecini cu noi și, aparent, asemenea nouă. Aruncau unii în alții cu bulgări adunați de pe mașini sau de pe fosta iarbă, se fugăreau și se hîrjoneau, bucuroși de minunea care se prăvălea din cer în porții mici și foarte dese, apoi își făceau poze unii altora, despicîndu-și pe rînd fețele ciocolatii în rînjete albe.
În timp ce noi ne gîndeam, deja îngrijorați, la balamucul care urma să vină, traficul blocat, mocirla, ghețarii de pe marginea drumului care vor dăinui, din ce în ce mai jegoși, pînă în primăvară... ei nu, ei se jucau cu bulgări de zăpadă și făceau poze. Erau niște indieni. Din India.

Deus ex machina

Dreptul de a crede în cai verzi pe pereți e o chestiune de alegere personală, pînă la un punct. Ți se cere doar ca vocea pe care o auzi în cap să poarte un nume general acceptat, să nu fie a inorogului roz sau a lui Viracocha. Pentru că între cămașa de forță și statutul de „reper moral“ diferența nu e dată decît de numărul celor care simpatizează cu tine.
...
Cînd sînt la volan devin extrem de precaut în vecinătatea șoferilor cu icoane și cruciulițe atîrnate de parbriz. Ideea că ești sub protecția unei entități pe care tu o crezi omniprezentă și atotștiutoare te face să devii un element foarte periculos pentru siguranța mea în trafic. E ca și cum eu aș conduce cu convingerea că rombul galben din intersecție nu doar îmi acordă formal prioritate, ci mi-o și garantează. Amin.

Au zis-o... Din nou...

Iar au apărut pe canalele media cuvintele menite să inducă siguranţă, dar care – rostite de autorităţi – nu fac altceva decît să exprime haosul şi incompetenţa. Starea de linişte relativă de pînă azi s-a dus dracului. Pentru că „SITUAŢIA E SUB CONTROL“... LOL

Climate Change: Few Words

The climate is changing. We don't.
We die.

Subspecii corporatiste: colegul-căpușă

Și m-aș putea opri la titlu. El și eventual o privire în jur ajung ca să-ți dai seama despre ce categorie de paraziți e vorba. Lipsește, probabil, doar din asociațiile familiale și din firmele-căsuță poștală. În rest, proliferează oriunde se găsesc cîțiva oameni care mai și produc ceva concret. E condiția absolut necesară dar suficientă pentru supraviețuirea colegului-căpușă. Colegul-căpușă e animatorul febril al team-building-urilor și cel mai important contributor la newsletter-ele interne. E maestrul absolut al bifării acțiunilor tale și al diluării lor în ciorba lui „s-a făcut“.
Propagarea exponențială a mail-urilor de tip „glumiță în powerpoint“ sau „nevoie urgentă de grupa 0“ i se datorează în mare parte și lui.
Activitatea lui se bazează în mod simbiotic pe munca ta, asta nu înseamnă însă că e purtătoare de plus-valoare. Cu cît e mai vag și mai greu de cuantificat ceea ce se presupune că prestează, cu atît e mai „conceptual“. Și prin urmare, mai important, mai bine plătit și mai sus decît tine în organigramă. Același lucru se poate spune și despre titulaturile pe care le poartă pe zgardă. În majoritatea cazurilor, ele sînt combinații savante de termeni abstracți și obligatoriu englezești, fără vreo semnificație imediată și fără vreo corespondență viabilă în nomenclatorul profesiilor. Cam asta ar fi, într-o descriere sumară și pe alocuri subiectivă, imaginea colegului-căpușă.

Fără el n-ar fi apărut, prin ricoșeu, una dintre reclamele omagiale pentru „cei care fac treaba să meargă“.

Nefiind băutor de bere, văd dincolo de ea. E evident pentru un astfel de privitor că autorul mizeriei de raport face parte din categoria căpușelor (atenție, nu doar pentru că e o mizerie, ci pentru că e un raport). În momentul în care șeful isterizat face stînga-mprejur și se pregătește să se isterizeze și mai abitir... ghinion, cel care se maimuțărea în spatele lui e tocmai cel care face treaba să meargă. Șefulețul își înghite isteria într-un zîmbet și tot departamentul răsuflă ușurat.
Eu unul citesc reclama ca pe un îndemn subtil la acceptarea ca normalitate a unei anomalii. Buba nu s-a spart nici azi pentru că unul dintre cei care fac treaba să meargă l-a făcut pe șef să rîdă. Donc... merită o bere...
Quiz: din ce categorie fac parte cei care, la final, îl cinstesc pe eroul zilei din spot?...

Două fleacuri

Fleacul 1:
De pe site-ul Realității, căci dacă alianța e o entitate prea abstractă ca să picheteze ceva, e clar că bugetarii sînt ăia care trebuie să-și asume acordul în propoziție...

Fleacul 2:
De pe newz.ro. Mai trist și mai simptomatic de-atît nu se poate – să ilustrezi o știre despre litoralul românesc cu poze de pe litoralurile altora...

42 – ReCapitulare

– aud ceva mai slab cu urechea dreaptă, în cazul cel mai fericit s-ar putea să fie vorba doar de un dop.
– şoldul drept mă cam supără la mers sau atunci cînd stau pe scaun. Cum perioadele în care nu stau pe scaun sînt extrem de rare, şoldul drept mă supără mai mereu.
– de la șold, deranjul pleacă în jos către femur, pînă spre genunchi, mai ales în zilele ploioase.
– articulațiile inferioare pocnesc ca artificiile, cu vîrf de activitate tot în perioadele cu vreme mohorîtă.
– în vreo 4-5 ani ajung fie să mestec cu gingiile, fie să mă hrănesc din tub, ca în programul spațial.

În rest, ce să zic, sînt sănătos tun. Fumez ca tot omu', cam două pachete pe zi, iar cu doza mea zilnică de cafea poți omorî un cal.

Lista asta mi-a încolțit în minte gîndindu-mă la revizia de un an a mașinii, pe care urmează s-o fac în curînd. În mod normal, ar trebui să mă preocup și de buna mea funcționare și să încerc să intru în vorbă cu niște personal medical.
Mai mult însă decît din inconvenientele defecțiunilor de mai sus, sufăr de o prejudecată majoră: nu știu de unde, mi s-a înfipt ideea fixă că dacă apuc să intru într-un „service“ din România, în afară de faptul că aș avea nevoie de o valiză plină cu bancnote mici cu serii neconsecutive, n-o să mai fiu bun decît „pentru piese“...

Стъклено око

Trafic.ro se simte bine. Și vrea bani.

Începînd de anul viitor, adică. Nu că la ei pe site ar fi scris ceva de genul ăsta. Secțiunea „Centru de presă“ oferă informații proaspete despre summit-ul NATO din aprilie 2008...
Am ajuns să descopăr știrea căutînd alternativă la un serviciu care începuse să dea rateuri. Îndiferent de vizite, afișări sau „unici“, cifra de clasament rămînea aceeași zile la rînd. Acum îmi dau seama de ce: pentru site-urile deja înscrise, perioada care a mai rămas pînă în 2010 este promoțională (!).
La asemenea atitudine de autosuficiență sfidătoare am o singură reacție. PA.

Cînd prostia primește BT

Ce mai e ziaristica azi? Iaca un fleac.
Moțăi puțin pe băncile unei facultăți de jurnalism, apoi cîțiva ani respiri doar pe nări pe sub birouri și ajungi, în sfîrșit, să te numești Corina Stoica de la Gardianul. Și poți să scrii fără nici o cută pe frunte că Steve Vai e un chitarist obscur pentru că nu produce hit-uri, adică, băi, nu se aude pe nici o plajă, da?
Comentariile la articolul online nu sînt decît un aperitiv la festinul care e pe blogul duduiei. Pentru că prostia simte întotdeauna nevoia să se autoconfirme, Corina mai scrie un articolaș, se justifică din DEX și comite enormități proaspete (Vangelis - maestru al muzicii „spațiale“).
Finalul, în care păpușa de la Gardianul clachează nervos și închide comentariile, e apoteotic.

„De aici inainte, nici un comentariu nu va mai fi aprobat. Rascoala roacherilor anonimi s-a incheiat, petrecerea sinistra a cainilor cu bale de turbare la gura s-a terminat, am aprins lumina si le-am zis "la revedere". Cu ocazia asta, pot sa trag o concluzie limpede. Am aflat exact cu ce se mananca Steve Vai: cu baliga abjecta a fanilor lui murdari la gura si la creier. Si la suflet. Nu mai cititi Gardianul, nu e un ziar pentru voi, nu mai cititi blogul asta, cu atat mai putin vi se potriveste, cred ca v-ati dat seama si singuri. Nu vorbim aceeasi limba si nici nu e nevoie. Am aprobat aproape toate comentariile, pentru ca va respect parerea, desi voi nu ati respectat-o pe a mea. Ori eu, asa obscura, ratata, proasta, nenorocita, pana una alta, scriu la un ziar, unde un sef imi da voie sa-mi spun parerea. Asta am facut si in articolul/titlul care v-a scos din sarite. Nu pot sa public comunicate seci de presa, in care o institutie care traieste din banii nostri se lauda cu elucubratii. Si eventual sa si aplaud TVR pentru genialele initiative...
Mi-a parut bine de cunostinta, va doresc distractie placuta pe forumurile unde tocati marunt acest subiect, in loc sa va vedeti de viata voastra!“

Ești o adevărată, Corina. Și, pînă una alta, scrii la un ziar. Iar după atîta exercițiu anaerob pe sub birouri era o nedreptate să nu ți se dea voie să-ți spui părerea. Dar dacă tu dai Google pe Steve Vai și gestul ăsta te conduce la revelația „uite, de-aia e obscur, pentru că trebuie să dai Google pe el“ (!), apoi o așezi pe Delia Matache (o petardă, ca să-mi exprim și eu o părere, na) alături de Aura Urziceanu în aceeași categorie („artiști români“), explicația e mult mai simplă, mai puțin răsucită în logică și fără nici o legătură cu Steve Vai: puți a prostie. Asta n-ar fi o nenorocire așa de mare dacă nu te-ai multiplica în rotativă.

Bălgaria - Rumunia: edin na nula

Pornind în sumara descriere a micii mele vacanțe în țara vecină și din ce în ce mai puțin prietenă, nu pot să nu fac legătura cu fotbalul, în parte pentru că primele cuvinte în bulgară le-am învățat de la meciurile pe care comuniștii noștri se hotărîseră să nu le transmită, ai lor însă da. Mondialul din Spania (1982) și cel din Mexic (1986) le-am văzut cu mulți „purici“ și comentate „po bălgarski“. Cădea unul, lovit la glezne - narușenie. Scotea arbitrul cartonaș - jelt sau cerven carton, clar. Rămînea atacantul în spatele apărării adverse în momentul pasei - zasada. Și tot așa. Unde mai pui că într-un comentariu, fie el și de fotbal, se folosesc și cuvinte uzuale... m-am ales cu ceva vocabular. Pot să trec acum Dunărea și să-mi dau seama măcar dacă sînt înjurat. Și am trecut-o, pînă la Sozopol.

Am parcurs traseul București-Giurgiu/Ruse-Razgrad-Shumen-Varna-Burgas-Sozopol în aproximativ 7 ore, fără ca asta să fie o referință. Viteza maximă pînă la care mă simt confortabil e 130, n-am depășit-o, plus că sînt genul căruia îi place drumul, nu fac tot felul de medii orare și calcule de optimizare a rutei. Plus că am avut parte şi de cîteva mici incidente.
Primul a fost în Varna, cînd proasta inspiraţie m-a făcut s-o las pe blonda din GPS să ne scoată din oraş, spre Burgas... și ne-am trezit la un moment dat în buza unei rîpe. Ce-i drept, dacă ne aruncam de acolo nimeream chiar pe racordul pentru autostradă... „Cerasela, ești o proastă“ (căci așa am botezat vocea blondă din cutiuță, mi-a zis Ana că ăsta e obiceiul).
Al doilea a fost la intrarea în Obzor (care se află înainte de Nesebăr aka Sunny Beach), cînd un filtru de poliție ne-a deviat pe un drum comunal printre dealuri, pe motiv de catastrofătă. Am bănuit că era vorba fie de un accident, fie de încercarea de a mai aerisi traficul într-o stațiune turistică sufocată de mașini în tranzit, aşa că am practicat şi puţin off-road, printre dealuri împădurite, pe un fir de şosea cu o jumătate de bandă pe sens și cu multe curbe în ac de păr. A fost palpitant, în fiecare dintre noi zace cîte un mic Raikkonen, ha-ha.

Sozopol e un fel de Sinaia, Azuga sau Bușteni la malul mării. Am făcut comparația asta din cauza nenumăratelor trepte sau drumuri în pantă abruptă pe care am fost nevoit să le urc la fiecare întoarcere de pe plajă și, mai ales, datorită orașului vechi, situat pe o limbă de stîncă, cu străduțele înguste umbrite de case bătrînești. Și, așa cum la Amsterdam m-au durut ochii de atîtea biciclete, obiectul-simbol aici sînt smochinele. Mici, medii sau mari cît merele, în pomi și pe tarabele cu fructe, în starea lor naturală sau sub formă de dulceață pe măsuțele babelor ieșite în fața porții, să facă un ban cinstit de pe urma turiștilor care n-au mai văzut smochine decît în forma aceea împachetată și... smochinită.

Plaja – normală, adică fără viermuiala din stațiunile cool, deși orășelul părea destul de aglomerat la orele serii iar locurile de parcare... ca peste tot, deh... însă Negrita mea s-a răsfățat lîngă iahturi și bărci sportive, într-o parcare cu plată a portului de agrement.
Cam atît din partea mea, restul pe Google.

Here's your Route 66, Mick

Happy Birthday, Sir. Drive safe...

Route 66

Ungurii şi defileul...

...sau femeia în etate şi arma cu foc automat.
Nişte cetăţeni unguri, plecaţi dis-de-dimineaţă cu maşinile către Bucureşti, n-au mai ajuns pe Ghencea, luaţi prin surprindere de varietatea reliefului carpato-danubiano-pontic. Accident pe Valea Oltului. Astfel, Posada devine posibilă oricînd şi mai mult decît o referinţă în glorioasa noastră istorie, de la descălecare încoace.

Te doare capu'...

Dacă aş fi făcut parte din generaţia mess, reacţia pe care aş fi avut-o ar fi fost de genul: LOL, PLM, WTF?

Mobilă şi lipsă de durere

Cum ar fi să încerci să explici unei adunături de Gigei formele de conjugare şi că, deşi poate fi asimilat unui substantiv colectiv, furniture nu devine they?

Patru e-mail-uri

23:07
-- Pop singer Michael Jackson has suffered cardiac arrest, CNN affiliate KTLA reports.

00:17
-- Pop singer Michael Jackson in coma after cardiac arrest, CNN reports.

00:25
-- Pop singer Michael Jackson has died, according to multiple reports.

01:21
-- Michael Jackson is dead, CNN confirms.

Sex, drugs and normal options (1)

Cică marijuana rămîne în organism cam 6 luni de zile de la data comiterii faptei. Probabil că ăsta e şi motivul pentru care, timp de peste două săptămîni, n-am reuşit să leg două cuvinte despre excursia la Amsterdam.

Titlul, parafrază ironică, e preluat dintr-o broşură turistică în care sînt enumerate şi detaliate atracţiile oraşului. Să nu sar însă peste preludiu...

Zborul, cel puţin pe primul tronson (Otopeni-Frankfurt), m-a făcut să mă gîndesc de cîteva ori la toată viaţa mea de pînă acum, la împăcarea cu sine şi la iertarea tuturor greşiţilor mei. M-am cam făcut de rîs, asta e, am încercat toate poziţiile posibile în scaun, ba ancorat cu ambele braţe de tăblia rabatabilă din faţă, ba încovrigat... Ca factor agravant, puteam vedea pe hublou şi aripa dreaptă a avionului ondulîndu-se la fiecare turbulenţă sau gol de aer. Pozele pe care le-am făcut în timpul zborului sînt mai mult rezultatul unei diversiuni, în încercarea de a nu mă mai gîndi la dezastre în aer.

Ca un fel de consolare, amicii cu care am călătorit şi care oricum zboară mult mai des mi-au mărturisit că, într-adevăr, bucata asta de drum a fost una dintre cele mai agitate. Dar eu nu aveam să primesc confirmări decît pe ruta Frankfurt-Amsterdam şi apoi la întoarcere. Singura mea desprindere de la sol s-a petrecut acum vreo 20 de ani pe o rută internă, hei-hei... erau alte avioane și nu-mi mai amintesc decît că, din cînd în cînd, copilotul deschidea ușa cabinei și arunca o privire înspre noi, să ne numere.

De la Frankfurt, am aterizat în Amsterdam pe la 10 și jumătate seara cînd, din rațiuni geografice, soarele abia începea să apună. Pe drumul de la aeroport spre hotel, străbătînd o autostradă plină de racorduri, ramificații și inele, flancată aproape impertinent de verdeață, am încercat să-mi imaginez și să înțeleg cum se simt străinii care aterizează pe Otopeni și intră cu mașina în București. De aici încolo, toate celelalte comparații care au urmat n-au făcut decît să-mi întărească sentimentul de zădărnicie. E inutil că, din loc în loc, se mai face cîte ceva și pe la noi. Rămînem pitorești pînă la moarte.

Pentru Amsterdam n-am găsit alt cuvînt mai definitoriu decît BICICLETE. Nu lalele (pe care le vezi doar în vestita piață de flori), nu canale (deși au și ele un rol determinant în conturarea unicității orașului). Doar bicicletele mi s-au părut cuvîntul-cheie, dominanta întregului peisaj. În ultima dintre cele trei poze de mai sus – cea mai mare parcare de biciclete (din lume?), şi plutitoare pe deasupra, 3000 de locuri pe 3 etaje. La fiecare colţ de stradă, pe fiecare pod şi la fiecare intrare într-un magazin sau restaurant mai măricel atîrnă ciorchini de ghidoane, de toate felurile, cele mai multe fiind modele comune, fără inflorituri sau nu ştiu cîte trepte de viteză. Puțin paradoxal, deși la 800.000 de locuitori sînt 1.600.000 de biciclete, furturile sînt și ele numeroase. Dacă ar fi să reduc raționamentul la un simplu calcul statistic, cei care fură biciclete, în loc de două ajung să aibă 3-4 :)
Străbătînd străzile înguste, cu piste speciale, late cam cît trotuarele de la noi, ne-am dat seama că ordinea priorităților (1. Bicicliștii 2. Pietonii 3. Șoferii) nu e deloc cea cu care (prost) ne-am obișnuit și că soluția e salvatoare pentru Amsterdam nu pentru că e frumoasă, originală și ecologică, ci pentru e singura. Cu excepția celei prin care toată lumea ar fi trebuit să aibă barcă. Nu că traficul pe rețeaua de canale ar fi foarte aerisit. În afara locuințelor plutitoare ancorate din loc în loc (în jur de 2.500, număr pe care primăria încearcă să-l țină sub control), racordate la rețelele de apă, gaze și electricitate (era să zic și canal), mai sînt cele ambulante, cu sutele, vaporașele turistice și ambarcațiunile de tot felul, turistice și ele dar pentru perechi sau grupuri mici.

Apa care curge prin canale nu e deloc curată, are o nuanţă maro-ruginie şi e pe alocuri acoperită cu aluviuni sau resturi de la petrecerile itinerante. Cu toate astea, nu pute. Nici măcar nu miroase „a apă“. N-am simțit nici o clipă prezența ei altfel decît vizual.
Pe locul doi, după biciclete, sînt casele. Fermecătoare nu doar prin arhitectură, îndesate una în alta şi cu ferestre imense, din nevoia de a lăsa lumina să pătrundă cît mai mult în spațiile atît de puțin generoase...
Însă despre case, Red Light District şi bomboanele cu canabis... cu altă ocazie.

La mulți ani, flăcău! La mulți ani, tataie!

Pentru că (încă) azi și mîine, 1 și 2 iunie deci, mezinul și seniorul Rolling Stones suflă pe rînd în tortul aniversar. Cel mai mic, Ronnie Wood, face 62 de anișori. Charlie Watts, 68. La concertul de la București – cel cu 40 de grade la umbră, multă sete și cea mai proastă organizare ever, mulțumită firmei de apartament Events –, aveau cu doar doi ani mai puțin.

Nu deveniți legende, vreau să vă mai văd.

Ten Years After

Asta e pentru căști din alea, pe tot lobul urechii, la maximum, cu ochii închiși, ca să intre în rezonanță cu glanda lacrimală.
În două săptămîni plec la Amsterdam să fumez iarbă. I'm gonna get high în Țările de Jos.


TYA - I'd Love To Change the World

1001 Comunitari

În lumina evenimentelor care au generat post-ul anterior, mi-am răpit puţin timp şi l-am dedicat unui mic studiu statistic.
Pentru început, iată ce scrie pe site-ul Poliţiei Comunitare a Sectorului 1, cu intonaţie de laudă PR-istică:
Peste o mie de politisti comunitari, jandarmi si agenti ai Politiei Nationale vor patrula pe strazile Sectorului 1, incepand din martie [...].

„Peste o mie“ pare o cifră mare pentru un singur sector şi, neştiind cîte străzi avem aici, le-am luat la numărat (de aici):
– 13 alei;
– 30 bulevarde;
– 6 căi;
– 8 drumuri;
– 139 intrări;
– 820 străzi;
– 13 şosele.
În total 1029. N-am numărat pieţele (în număr de 17) care, evident, nu sînt decît confluenţe de străzi/şosele/bulevarde.
Wow, adică avem poliţistul şi strada? Nu, pentru că, deşi nu e întotdeauna evident, poliţiştii sînt şi ei oameni ai muncii. Şi oamenii muncii lucrează în schimburi. Trei la număr, întrucît noaptea e cel mai important dintre ele.
Chiar şi aşa, un poliţist comunitar la trei străzi e o imagine ireală. Tot ar însemna moartea infracţionalităţii. Şi atunci vin celelalte explicaţii sau ipoteze: mulţi patrulează cîte doi-trei într-o maşină, alţii sînt bipezi şi stau la punct fix etc.
De fapt, ar putea exista străzi care nici nu sînt în „aria de acoperire“, străzi pe care nu patrulează nici dracu' pentru că sînt prea dosnice, prea întunecoase sau prea periculoase. Aşa că, într-un final, s-ar putea ca nici 10.000 să nu fie o cifră suficientă.
Însă marea mea bănuială finală e alta: cred că la întrebarea „cîţi comunitari avem?“ cineva a pus la numărătoare şi cîinii...

La drumul mare...

Chiar mă miram cum de a rezistat Negrita 7 luni cu capacele originale pe ea.


Ca și cum ar conta, da, am fost și la poliție. Care e bine și vă transmite toate cele bune.

JCH meets GOT. Again.

Kein kommentar, natürlich...

As seen on TV...

Azi-dimineaţă se vorbea pe TV (Realitatea) despre virusul gripei porcine şi potenţialul lui pandemic. În formula clasică, un moderator şi doi specialişti – unul în carcasă şi celălalt în viu. La un moment dat, moderatorul are o revelaţie şi, cu o privire plină de speranţă, emite presupunerea că această nouă ameninţare virală ar trebui să fie mult mai uşor de gestionat, prin comparaţie cu gripa aviară de acum cîţiva ani, „pentru că – nu-i aşa? – porcii nu zboară“...
Foaie verde laba gîştii...

Earthquake bulletin

Sursa

Poza săptămînii: "Fii un bun creștin, fă-mă drob!"

Resting lamb by ~SonNycZ on deviantART

Road to Budapest – Part 1

De unde aflăm la ce sînt buni chiar şi cîţiva kilometri de autostradă şi funcţiile multiple ale butonului REC :)

Honomastică, mînca-ți-aș

În cartierul meu din imediata vecinătate a Chitilei, populat de specii dintre cele mai ciudate, de priviri care parcă vin deja de dincolo, de case „conspirative“ în care se adună periodic indivizi la costum negru de duminică, rucsac în spate și șosete albe, de vînzători la mini-market care n-au voie de la prietenul imaginar să pună mîna pe pachetul de țigări din raft, dar au probabil dezlegare să „și-o aranjeze“ pe stradă... în cartierul meu adventisto-penticostal de ziua joia și doar pe alocuri creștin-ortodox în buna tradiție mainstream, zic, un strigăt subțire și cu o vagă disperare domestică în coarde sfîșie aerul primăvăratic al serii:
– EZECHIEL!!! HAI LA MASĂ!!!

N-am ce face și dau pe Google... Conform uneia dintre biblii, nefericitul ar putea primi la desert un sul de hîrtie...

Buda-la-Pesta, baby!

Drumul

Negrita merită un pupic pe masca radiatorului. S-a înfipt în șosea cînd și atît cît am avut nevoie, n-a strîmbat din nas la șoseaua parcă ciupită de vărsat dintre Deva și Lugoj (scurtătură pentru varianta Sibiu-Arad-Timișoara) și nici n-a dat semne de neputință pe autostrada Szeged-Budapesta. Cu ocazia asta am experimentat și înțelesul corect al definiției de autostradă, cu telefoane (întregi) la fiecare 2 km, cu popasuri la fiecare 15-20, cu două denivelări abia perceptibile de-a lungul a 180 de km și cu parapeți laterali de protecție pe întreg traseul, fie ei artificiali sau naturali.

Orașul

A fost drăguț și cam cum mă așteptam să fie. Ungurii lor mi s-au părut mai înțepați decît ai noștri, cel puțin cei de duminică, luni și marți. Cred însă că felul lor de a fi (așa cum l-am perceput eu în trei zile) mi se potrivește mai bine decît spiritul gregar și familiaritatea uneori ipocrită a românului.
Budapesta e într-adevăr un oraș pe lîngă care Bucureștiul pare o glumă proastă. Mult mai puțin praf, în condițiile în care pe toată perioada șederii mele acolo a bătut un vînt aspru și constant, clădirile vechi se înghesuie doar între ele, fără să fie strivite de turnuri de birouri, o mulțime de sensuri unice pe străzile secundare și semafoare într-adevăr inteligente.

La plecare, tremuram de emoție la gîndul că mă voi rătăci prin hățișul de străzi suspendate și intersecții cu interdicție la stînga, însă am ieșit pe autostradă așa cum nimeni, vreodată, nou-venit fiind, nu va reuși să iasă din București. Ca și cum puzderia de indicatoare m-ar fi tras de mînă și m-ar fi pus aproape fără voia mea pe drumul cel bun.

Concertul
Pentru prima oară, am intrat la ora înscrisă pe bilet și tot pentru prima oară am văzut cum 15.000 de oameni pot să ajungă la locurile lor și apoi să plece acasă fără să se calce în picioare unii pe alții. Uimitor.

Despre concertul propriu-zis, aproape totul la superlativ. Nu mă așteptam ca secțiunea vocală să exceleze (și n-a excelat, stilul lui Johnson pare cel mai greu de menținut odată cu trecerea anilor), însă Angus și ceilalți au făcut să vibreze toate grinzile sălii. A sunat solid, a sunat AC/DC.

Revelația
Mi s-a înfățișat brusc, pe cînd îmi aminteam de cîteva concerte din București: uite ce chestie, mi-am zis, vine trupa pe scenă, strigă „Hello, Budapest!“ și noi sîntem chiar la Budapesta...

Înstrăinare. Prima...

Cum poate fi etichetat un om care n-a ieșit deloc din țara lui? Patriot? Xenofob? Sedentar? Leneș sau chiar puturos? Cîte puțin din toate astea?
Am fost tentat de cîteva ori în ultimii 20 de ani să ies și „pe-afară“, dar de fiecare dată a învins comoditatea sau răspunsul care te scoate din orice falsă dilemă: „am de făcut lucruri mai bune cu banii ăștia“. Și, desigur, lipsa mașinii.
Parțial adevărat e și că nici n-am fost prea curios să văd cum e dincolo, mi-au fost suficiente poveștile celorlalți. Ar mai putea fi și sechelele copilăriei și ale adolescenței, cu cîteva domicilii pe care le-am urît din tot sufletul... Îți vine cheful de călătorii lungi atunci cînd întoarcerea acasă e cel puțin la fel de plăcută ca plecarea.
Fapt este că la sfîrșitul săptămînii voi efectua prima mea ieșire peste hotare. Budapesta, cu escală în Timișoara, concert AC/DC. Concertul propriu-zis e undeva în plan secundar, nu doar pentru că (din punctul meu de vedere) singurul lor album notabil e Back in black, mult mai cu miză e călătoria în sine și faptul că, dintr-o anumită perspectivă, deja am plecat.

Hells Bells

La pescuit...

Ignorarea avertismentelor referitoare la securitatea contului inexistent de la Raiffeisen pare să fi fost alegerea potrivită. De azi primesc aprobări de credite...

Cîinii anului 2009 (continuare)

Tocmai ce mă pregăteam să demarez, într-o bună dimineaţă cu vreme gri-ambiguu (aşa cum numai în februarie mai întîlneşti), cînd drept în faţa mea parchează o maşinuţă bleu, din ea coboară grăbită o tanti blondă, scoate din portbagaj un sac de hîrtie alb (plin cu resturi de mîncare, după cum aveam să văd imediat) şi intră în parc. Goleşte sacul în mijlocul unei parcele cu iarbă de anul trecut şi, ca la un semn, cîţiva maidanezi se năpustesc zglobii asupra movilei. Tanti le vorbeşte, e bucuroasă, are probabil un sentiment de datorie împlinită sau ceva de genul, apoi pleacă la fel de grăbită cum a venit.
Exact în locul improvizat pentru hrănirea maidanezilor veghează avertismentul fără predicat, destinat celorlalţi: „accesul persoanelor cu cîini strict interzis“. Iar eu rămîn cu întrebarea fără răspuns, destinată nesimţitei blonde din maşinuţa bleu: „De ce nu-i iei acasă, fă?“
P.S.: Scuze pentru lipsa unui plug-in fence removal...

A strange kind of karaoke

Pentru că nu mai am somn fără vise și pentru că ele sînt care mai de care mai bizare, iată pe ce m-am găsit eu să fac karaoke, înainte să mă trezesc neprogramat – probabil din cauza mișcărilor de scenă.
În vis mă auzeam bine, mi-a plăcut. Aplauze, poze, tot tacîmul...
Versiunea este de pe „In Concert - 1980“, evident live, căci dacă asculți Deep Purple în studio înseamnă că ai probleme mult mai grave decît visele mele colorate :)

Space Truckin'

„Fiecare leu contează“

Asta ți s-a spus atunci cînd a început „criza“. Sau ți se va spune atunci cînd se va termina („ca să o prevenim pe următoarea“).
Există situații în care enunțul din titlu nu mai e doar o platitudine și sună ca un mieunat în gura unei hiene. De exemplu, atunci cînd cel care ți-o servește cu nesimțire ca pretext are venituri în monedă străină.
Sau continuă să cotizeze obscen la „fondul de rulment“ al chiriilor corporatiste din Pipera...

Despre premiere (sn. pl., sg. – premieră)

Ca să nu mă apuce primăvara, să încerc totuşi să-mi aduc aminte cam care au fost primele lucruri pe care le-am făcut la începutul anului, după o listă primită de la Raluca sub forma unei lepșe:

Primele secunde după ora 12: pe balcon, cu ochii (inclusiv cel de sticlă) la stele verzi.

Prima chestie computer-related: la vînătoare de șobolani (rats hunting în traducere literală) pe Eve Online.

Prima chestie halită: nothing special și, oricum, marea înfulecare s-a petrecut încă în 2008.

Prima chestie băută: în afară de universala șampanie/vin spumos, am „servit“ Dubonnet. Sec.

Prima muzică ascultată: ceva greu de identificat dar trendy (Andra maybe), venind din boxele patinoarului amenajat în parcul de vizavi.

Primul om care m-a sunat: dacă îmi amintesc bine, o mătuşă.

Prima emisiune TV/film/serial/whatever: filmul-surpriză de pe HBO, adică Borat.

Prima carte: încă mai studiez cartea tehnică a maşinii :)

Primul vis: chiar că nu mai ştiu.

Primul scandal: n-a fost cazul.

Prima dezamăgire: „Frak! A mai trecut un an...“. Clasic :)

Cîinii anului 2009

După doi ani de UE.
... sau de ce e prudent uneori ca între tine și România să fie cel puțin un parbriz.

P.S.: Vă scutesc eu de numărătoare. 12...

Coffee Press la Starbucks

La început a fost McDonald's. Românul se îmbrăca în hainele bune și, duminica, ieșea cu familia să îmbuce junk-food. Era o sărbătoare...
Apoi au venit suedezii. Acum se iese, cu cățel, cu purcel, la restaurantul Ikea. De cîte ori am fost acolo, am rămas cu ferma convingere că există oameni care vin la Ikea doar ca să mănînce. Sau ca să-și lase lighioanele să se joace în cușca de sticlă cu saltea și mingiuțe de plastic.
Ieri, după ce m-am învîrtit (în premieră, dar cu scop bine definit) prin Bucharest Plaza admirînd prețurile și reușind totuși să-mi cumpăr o curea, o bluză de corp și o cămașă, zic, hai să mai sparg niște bani și pe un alt mit urban. Zeama colorată la pahar de carton, așa-zisa cafea Starbucks. Am remarcat că oamenii mai simt încă o atracție proaspătă pentru brand, nu prea găsești loc la măsuțe, nici chiar într-o zi de 3 ianuarie, cînd se presupune că speciile de mall sînt ori mai mult plecate în Poiană, ori prea șifonate ca să mai iasă din case după deranjul de sărbători.
Mă uit pe lista cu sortimente din spatele tejghelei. În afară de espresso, multe ciudățenii (vanilie, scorțișoară, caramel) prea îndepărtate de gusturile mele. Văd și Coffee Press. Cică îmi aleg singur cafeaua, ei mi-o macină și mi-o prepară la un filtru cu piston. Sună bine. Comand.
Tînărul din fața mea întoarce capul spre listă și citește pe îndelete. În capul lui, probabil, se nasc semne noi de întrebare (în afară de cele care sînt de mult acolo și care n-au legătură cu mine), pentru că are o față ușor panicată. „Își alege singur cafeaua, noi i-o măcinăm și i-o preparăm la filtrul cu piston... hmmm“.
– Să înțeleg că n-ați mai primit pînă acum o comandă de genul ăsteia?... întreb.
Băiatul murmură și continuă să citească, explicața procedurii nu e lungă dar pare scrisă cu semne care îi depășesc puterea de înțelegere. Într-un tîrziu, își cheamă colegul și îi transmite ce vreau să comand. Sau ce a înțeles el că vreau să comand. Colegul pare cu o clasă mai inteligent:
– Trebuie să vă alegeți cafeaua...
Well, partea asta nu e deloc grea, mai ales pentru că ține de mine și nu de ei, așa că aleg de pe un răftuleț o pungă de cafea boabe. Inteligentul coleg dispare însă la „bucătărie“ și se întoarce abia după 3-4 minute. Mi se comunică problema: nu se găsește filtrul cu piston. Mi se face milă de cei doi flăcăi (unul mai inteligent decît celălalt, iată). Renunț deci la Coffee Press și iau o zeamă maro-transparent, regular size, on the go, plus pachetul cu boabe.
Am fost și la Starbucks... promit să mă mai duc, dar nu ca să beau cafea.