Drumul
Negrita merită un pupic pe masca radiatorului. S-a înfipt în șosea cînd și atît cît am avut nevoie, n-a strîmbat din nas la șoseaua parcă ciupită de vărsat dintre Deva și Lugoj (scurtătură pentru varianta Sibiu-Arad-Timișoara) și nici n-a dat semne de neputință pe autostrada Szeged-Budapesta. Cu ocazia asta am experimentat și înțelesul corect al definiției de autostradă, cu telefoane (întregi) la fiecare 2 km, cu popasuri la fiecare 15-20, cu două denivelări abia perceptibile de-a lungul a 180 de km și cu parapeți laterali de protecție pe întreg traseul, fie ei artificiali sau naturali.
Orașul
A fost drăguț și cam cum mă așteptam să fie. Ungurii lor mi s-au părut mai înțepați decît ai noștri, cel puțin cei de duminică, luni și marți. Cred însă că felul lor de a fi (așa cum l-am perceput eu în trei zile) mi se potrivește mai bine decît spiritul gregar și familiaritatea uneori ipocrită a românului.
Budapesta e într-adevăr un oraș pe lîngă care Bucureștiul pare o glumă proastă. Mult mai puțin praf, în condițiile în care pe toată perioada șederii mele acolo a bătut un vînt aspru și constant, clădirile vechi se înghesuie doar între ele, fără să fie strivite de turnuri de birouri, o mulțime de sensuri unice pe străzile secundare și semafoare într-adevăr inteligente.
La plecare, tremuram de emoție la gîndul că mă voi rătăci prin hățișul de străzi suspendate și intersecții cu interdicție la stînga, însă am ieșit pe autostradă așa cum nimeni, vreodată, nou-venit fiind, nu va reuși să iasă din București. Ca și cum puzderia de indicatoare m-ar fi tras de mînă și m-ar fi pus aproape fără voia mea pe drumul cel bun.
Concertul
Pentru prima oară, am intrat la ora înscrisă pe bilet și tot pentru prima oară am văzut cum 15.000 de oameni pot să ajungă la locurile lor și apoi să plece acasă fără să se calce în picioare unii pe alții. Uimitor.
Despre concertul propriu-zis, aproape totul la superlativ. Nu mă așteptam ca secțiunea vocală să exceleze (și n-a excelat, stilul lui Johnson pare cel mai greu de menținut odată cu trecerea anilor), însă Angus și ceilalți au făcut să vibreze toate grinzile sălii. A sunat solid, a sunat AC/DC.
Revelația
Mi s-a înfățișat brusc, pe cînd îmi aminteam de cîteva concerte din București: uite ce chestie, mi-am zis, vine trupa pe scenă, strigă „Hello, Budapest!“ și noi sîntem chiar la Budapesta...
4 Comments:
frumoase fotografii, tinere...
pt intepatura de la final o sa ti dau o castana....
N-a fost cu direcție, mă scuzi :) Au comis-o și alții, mai fragezi. Al tău măcar (tu ai spus-o) e senil :))
O sa iti comentez prima data finalul care e demential. Am ras bine si fara nici un gust amar pentru ca asta e, ei pot, noi nu. Ungurii carevasazica. Deci daca unele formatii au impresia ca sunt la Budapesta in loc de Bucuresti e poate pentru ca acolo se opreste lumea civilizata. Imi pare rau ca tre' s-o zic, sunt patrioata 100%, da' romanii ma scarbesc in ultimul timp.
Iar capitala ungureasca e o minunatie. Abia astept sa ma intorc si eu acolo, sa vizitez ce n-am vizitat asta iarna si sa fac ceva poze si cu cerul senin. Ale tale sunt superbe, btw. ;)
Şi mie mi-a plăcut finalul, atît de mult încît l-am păstrat o săptămînă fără să-l rostesc pînă am reuşit să încropesc post-ul ăsta :)
Aş adăuga o zonă-tampon la graniţa dintre civilizaţie şi noi: Ardealul. În bună măsură, tot ungurilor le datorăm şi asta...
Mulţumesc mult pentru aprecierile vizavi de poze. Cele de peste Dunăre au fost făcute cu aparatul legat de mînă şi cu mîna proptită de balustradă, atît de tare bătea vîntul :)
Post a Comment