Nu pot să bag mîna în foc pentru suportul în realitate, dar îmi pot imagina următoarea situaţie: ca tînăr „cantautor“ ce mă aflu, mă duc la o casă de discuri din zilele noastre şi încerc să mă afirm, căci talentul şi foamea (în doze disproporţionate) mă dau afară din casă. Peştele (am mai folosit termenul ăsta pentru capii industriei muzicale şi îi rămîn consecvent) nu spune nu, dar are şi el o „minimă condiţie“. Piesa cutare să nu facă referire la Gina, ci la Simina. Fie că primul nume sună prea comun şi oricum piaţa muzicală e suprasaturată cu Gine, fie că Simina e o verişoară mai îndepărtată a producătorului şi... etc. Sau, la versul cutare, să schimb „ochi frumoşi“ cu „bucă tare“. Probabil că exagerez, dar sînt sigur că există forme similare ale acestui tip de condiţionare. De fapt, sînt aproape sigur că variantele care există azi sînt mult mai parşive şi, în orice caz, cu un element „pecuniar“ mult mai bine pus în valoare.Ei, pe vremuri lucrurile stăteau cam tot aşa, numai că la altă scară şi cu alte semnificaţii. Cum bine spunea cineva, era rău... dar măcar răul era întruchipat de o singură persoană (hai, două...); acum sînt o groază de personificări. Şi se mai şi înmulţesc prin diviziune.
Orice album care apărea conţinea cel puţin o piesă obligatorie. Dacă vroia să apară. Nu aveau nimic cu muzica, la versuri era miza de obicei. Piesa trebuia deci să fie cu flori pe cîmpii, macarale în soare sau – soluţia cea mai bine digerată chiar şi de către interpret – cu pace, multă pace. Unul dintre marile simboluri propagandistice ale vremii – şi oarecum neutru, adică fără Partid sau Conducător – era tema antirăzboinică. Cu cît era mai „dură“ sau „suspectă“ trupa respectivă, cu atît mai multă pace trebuia să transpire piesa obligatorie.
Mai jos, cea mai bună piesă obligatorie, ever. 1987. Iris II – Lumea vrea pace. Muzica? Bile imense de oţel, aruncînd în aer praful de pe sonorităţile sparte ale acelor ani. Secţia ritmică? Opt cilindri în V. Vocea? Minculescu at his best, cu treceri prin aproape toate inflexiunile vocale care l-au impus ca etalon. Versurile? Who cares about them anymore? Nu le „auzeam“ nici măcar atunci... Enjoy.
Orice album care apărea conţinea cel puţin o piesă obligatorie. Dacă vroia să apară. Nu aveau nimic cu muzica, la versuri era miza de obicei. Piesa trebuia deci să fie cu flori pe cîmpii, macarale în soare sau – soluţia cea mai bine digerată chiar şi de către interpret – cu pace, multă pace. Unul dintre marile simboluri propagandistice ale vremii – şi oarecum neutru, adică fără Partid sau Conducător – era tema antirăzboinică. Cu cît era mai „dură“ sau „suspectă“ trupa respectivă, cu atît mai multă pace trebuia să transpire piesa obligatorie.
Mai jos, cea mai bună piesă obligatorie, ever. 1987. Iris II – Lumea vrea pace. Muzica? Bile imense de oţel, aruncînd în aer praful de pe sonorităţile sparte ale acelor ani. Secţia ritmică? Opt cilindri în V. Vocea? Minculescu at his best, cu treceri prin aproape toate inflexiunile vocale care l-au impus ca etalon. Versurile? Who cares about them anymore? Nu le „auzeam“ nici măcar atunci... Enjoy.
0 Comments:
Post a Comment