Mă rog? Mă rog, nu chiar...

Mă bucur însă că s-a mai degajat oraşul şi se poate circula cît de cît omeneşte. Şi mă mai bucur că starea asta de lucruri se va prelungi pînă pe 4 mai. Azi am fost propriul meu iepuraş şi mi-am oferit, cu generozitate, 4 Gb RAM de la Mushkin. Ritualul potrivirii lor în sloturi va avea loc la 12 noaptea. Fix.

Pace lumea vrea, pacea o vom apăra...

Nu pot să bag mîna în foc pentru suportul în realitate, dar îmi pot imagina următoarea situaţie: ca tînăr „cantautor“ ce mă aflu, mă duc la o casă de discuri din zilele noastre şi încerc să mă afirm, căci talentul şi foamea (în doze disproporţionate) mă dau afară din casă. Peştele (am mai folosit termenul ăsta pentru capii industriei muzicale şi îi rămîn consecvent) nu spune nu, dar are şi el o „minimă condiţie“. Piesa cutare să nu facă referire la Gina, ci la Simina. Fie că primul nume sună prea comun şi oricum piaţa muzicală e suprasaturată cu Gine, fie că Simina e o verişoară mai îndepărtată a producătorului şi... etc. Sau, la versul cutare, să schimb „ochi frumoşi“ cu „bucă tare“. Probabil că exagerez, dar sînt sigur că există forme similare ale acestui tip de condiţionare. De fapt, sînt aproape sigur că variantele care există azi sînt mult mai parşive şi, în orice caz, cu un element „pecuniar“ mult mai bine pus în valoare.

Ei, pe vremuri lucrurile stăteau cam tot aşa, numai că la altă scară şi cu alte semnificaţii. Cum bine spunea cineva, era rău... dar măcar răul era întruchipat de o singură persoană (hai, două...); acum sînt o groază de personificări. Şi se mai şi înmulţesc prin diviziune.
Orice album care apărea conţinea cel puţin o piesă obligatorie. Dacă vroia să apară. Nu aveau nimic cu muzica, la versuri era miza de obicei. Piesa trebuia deci să fie cu flori pe cîmpii, macarale în soare sau – soluţia cea mai bine digerată chiar şi de către interpret – cu pace, multă pace. Unul dintre marile simboluri propagandistice ale vremii – şi oarecum neutru, adică fără Partid sau Conducător – era tema antirăzboinică. Cu cît era mai „dură“ sau „suspectă“ trupa respectivă, cu atît mai multă pace trebuia să transpire piesa obligatorie.
Mai jos, cea mai bună piesă obligatorie, ever. 1987. Iris II – Lumea vrea pace. Muzica? Bile imense de oţel, aruncînd în aer praful de pe sonorităţile sparte ale acelor ani. Secţia ritmică? Opt cilindri în V. Vocea? Minculescu at his best, cu treceri prin aproape toate inflexiunile vocale care l-au impus ca etalon. Versurile? Who cares about them anymore? Nu le „auzeam“ nici măcar atunci... Enjoy.

Îi dai omului un deget... şi el...

Nu mă luaţi în seamă, delirez. Dar, ca de obicei, nu m-am putut abţine. Nici nu mai ştiu cum am ajuns la imaginea asta, însă „explicaţia“ pare atît de generoasă... cîte interpretări, cîte ramificaţii pornesc de aici...

(The Creation of Adam, detail of the ceiling fresco in the Sistine Chapel, Vatican, by Michelangelo, 1508–12)

Bad weather

Cu ce am greşit să merit o asemenea imagine? Unde îmi era mintea cînd degetul a apăsat pe butonul telecomenzii?... Chiar nu s-a mai găsit un locşor la radio pentru un asemenea decolteu?

Cea mai bună cafea proastă

Este o leapşă care vine de la Raluca şi Doru şi pe care o rezolv cu deosebită plăcere, ca un cafegiu notoriu ce sînt.
Au fost vremuri cînd cafeaua nu exista ca marfă de larg consum, ci doar ca marfă de contrabandă. Cei de-un leat cu mine (cel puţin) îşi mai amintesc de valoarea unui pachet galben-auriu de Alvorada sau a unei cutii de Amigo. Combinate cu un pachet de Kent, asemenea atenţii rezolvau examene, operaţii sau acte importante.

Pentru ceilalţi existau, în schimb, diferite încropeli menite să te facă să crezi că bei cafea – cicoare, năut, ovăz. În diverse combinaţii, cafeaua fiind întotdeauna minoritară. Din cauza ultimului ingredient (ovăzul), cel mai popular surogat de cafea se numea – neoficial – nechezol. Asta obişnuiam să beau pînă în 1990, cu rare excepţii. În decembrie 1989 (îmi amintesc foarte clar), primul lucru pînă atunci inaccesibil pe care l-am cumpărat a fost o pungă mare de cafea proaspăt măcinată. Nici cea mai proastă cafea din zilele noastre nu poate egala „calitatea“ nechezolului de atunci. Era cea mai proastă. Şi cea mai bună în acelaşi timp, pentru că era singura. Zilele în care reuşeam să beau un ness sau cafea adevărată erau, de regulă, sărbători. Şi dacă nu erau, deveneau sărbători tocmai prin asta.
Acum, fiecare zi e o sărbătoare. Cana de cafea stă în permanenţă plină. Am încercat, pe rînd, diferite sortimente de filtru, espresso sau solubilă, dar am rămas fidel cafelei clasice, cea preparată la ibric.
Pasez mai departe către Ana, Doru, Claudiu şi Ioana. Dacă vor şi dacă n-au luat-o deja din alte părţi.

Măcar ele...

...cu poliţiştii n-a mers schema.

Adoptă un miel!

E post. Faci foamea. Te cureţi. E cerere mare de lobodă, ştevie şi urzici. Iarbă, în general.
Nu mult timp, doar pînă iei lumina. După asta, o să bagi în tine pînă o să vezi negru în faţa ochilor.
Anul trecut, în ajun de Crăciun, îmi exprimam revolta faţă de ipocrizia noastră ca specie şi faţă de criteriul după care iubim animalele printre care sîntem oameni. A matter of taste...
Ca o continuare firească de aici, urmează mielul. Întrebările rămîn valabile, la fel şi răspunsurile.
E post. Faci foamea. Te cureţi. E ca şi cum ţi-ai vîrî două degete pe gît... ca să poţi să bei din nou.

Dezlegare la zei

Între cursul valutar şi meteo, pe newz.ro. Îţi place sau nu, celelalte vedete din perioada politeismului sînt trecute la "alţii". La fel, n-ai opţiuni dacă eşti fan al zeilor romani. Ăia sînt, oricum, pe cealaltă felie post-schismă. O religie cu adevărat capabilă se propagă în istorie şi în sensul invers acelor de ceasornic :)

It has begun

Efectul de garou al summit-ului

S-a vehiculat cifra de aproape peste (aşa am auzit de la ştiriştii noştri de teren, a doua oară pe anul ăsta) 900 de poliţişti sosiţi în Bucureşti cu ocazia adunării N.A.T.O.
A venit apoi şi refularea de după, traficul bezmetic adică, parcă mai furios decît înainte. Poliţia – pauză. Nu cumva au venit 900 şi s-au întors mai mulţi? I-a numărat cineva la plecare?

Inimă rece

Formaţii Rock nr. 6 - 1982. Pe atunci li se mai spunea şi „grupuri vocal-instrumentale“. Vinilul de faţă, mai exact jumătatea dedicată Compact-ului, are un sound special şi el nu aparţine în totalitate trupei. S-a întîmplat ca procesarea stîngace sau multiplicarea proastă a matriţei să se îmbine fericit cu amprenta pe care o avea acel Compact. Imediat după „Fata din vis“, mi-am dat seama că gusturile mele în ceea ce-i priveşte aveau să se oprească la acest „Nr. 6“. De ascultat vara, singur, în buza mării. De preferat nu în timpurile noastre...

L'equipe c'est moi

Colegii mei (termen generic pentru cei cu care împart hala de producţie) au plecat în team building. S-au dus să-şi consolideze spiritul de echipă, să tragă unii într-alţii cu biluţe de vopsea (paintball, nu se poate fără), să urce cîteva dealuri împreună (în jeep-uri), să cînte cîntecele care să le dea curaj etc. Ah, da, şi să facă workshop-uri.
Cîţiva dintre ei vor suda excursia asta de plecarea în pădurea de afară, de săptămîna viitoare.
Eu am zis pas acestei frumoase iniţiative, chiar dacă un timp am cochetat cu ideea de a ieşi din Bucureşti pe banii firmei, căci de multă vreme n-am mai decontat în felul ăsta. Printre motive ar fi că sînt suficient de încărcat, am destule lucruri (domestice sau nu) de pus la punct şi week-end-ul e o piesă importantă în angrenaj, dar la loc de cinste se află reacţia adversă pe care o am la conceptul de team. I work alone, it's better this way, trust me. Not to mention I'm not the socializing type either. Nici măcar în afara orelor de program.
Acum aproape 20 de ani am trecut„la mustaţă“ peste procesul de formare a omului nou, vîrsta de plastilină mi-am consumat-o în perioada încă sălbatică a corporatismului iar acum m-am întărit, îţi cam rupi falangele pe mine. Ain't that sweet?

„Optimizare“

Auzită în lift. M-a marcat tot restul zilei. Cică s-ar fi dus omul nostru la ghişeul Direcţiei Circulaţie să-şi ridice permisul auto. Acolo, ce să vezi, nici picior de om. Era singur-singurel. Fericit nevoie mare că urma să-şi rezolve problema din doi timpi şi trei mişcări, i-a cerut funcţionarului de dincolo de geam să-i elibereze actul. Stupoare: „Nu se poate, aşteptaţi să mai vină încă şapte persoane şi atunci o să se poată“.
Omul nostru n-a înţeles din prima şi atunci funcţionarul i-a explicat: „Aşa ies permisele din imprimantă, cîte opt o dată“. Sau cum a înţeles un cap cu caşchetă să optimizeze lucrul cu publicul.
Aproape banc, nu?

Fiecare cu ce-l doare

Nu mai pot eu că, pe la prînz, a aterizat pe malurile Dîmboviţei cel mai puternic om al planetei (despre chestia asta rămîne să mai vedem). Sau că se circulă ca dracu' în jurul culoarului unic (îţi pui muzică chill-out în habitaclu şi-ţi trec nervii, zi mersi că stai jos). Mie mi-a venit sursa, nene, şi m-am apucat să-nşurubez şuruburi. Prevăd că hobby-ul lunii aprilie se va numi cable management.

Homo Administrativus

Am găsit acest minunat afiş într-o staţie de metrou, lîngă un chioşc cu merdenele şi portofele cu gem. Ca un veritabil paparazzi, am evitat cu măiestrie gărzile care vegheau la buna desfăşurare a activităţilor de afluire şi defluire şi l-am tras în poză. Ce am înţeles eu: ăl mai mare şi mai mare dintre administratori se duce din şcoală în şcoală, propovăduind necesitatea primenirii sistemului cu oameni noi, nepîngăriţi de şpăgi. Bravo. Frumos. Să-i creştem de mici. Să-i evoluăm. Să le punem în faţă un calculator cu care ei să tabeleze, să tabeleze şi iar să tabeleze.
Alţii, mai circumspecţi, au citit în cromatica afişului oareşce subliminal liberal. Adică, vezi dumneata, mangafaua profită de funcţia publică pe care o are ca să transmită un mesaj electoral dinspre partidul care-l hrăneşte şi care l-a pus în vîrful INA. Ete na, şi ce? Altul e păcatul capital aici...
Sînt tare curios să aflu cum şi-a dat Inspectoratul Şcolar acordul de parteneriat pe un asemenea vizual, în lumina ultimelor orientări programatice (şi dogmatice) ale sistemului educaţional. Pentru că, nu-i aşa, mesajul e clar. Evoluţionism pe faţă. Cum se vor forma copiii noştri, ce valori vor mai avea ei ca repere? Ce varză facem din minţile lor, le spălăm creierele cum se cuvine sau doar le năclăim?
„Eu vin la tine în şcoală“. Du-te, nenea Dincă, dacă nu te lapidează încă de la intrare. Dar rămîi acolo o vreme. Să-ţi scoată gărgăunii din cap noua şcoală românească şi cînd ieşi (smerit şi cu frică de necunoscut) să nu-ţi mai vină să lipeşti maimuţe pe toate gardurile.