Un fel de continuare de aici.
A dispărut un stîlp din beton, înlocuit de unul din aliaj uşor, cu mai puţine cabluri pe el. C-aşa e în capitalismul feroce: betonul din stîlpi trece în borduri, iar granitul din borduri trece în curţile şmecherilor.
Într-adevăr, se pare că în picioare rămîne doar faţada. Faţadă pe care au început s-o cureţe, au raşchetat frontispiciul pînă au dat de numele de dinaintea celui cu rezonanţe comemorative: Cartea Românească. Nici măcar nu s-a revenit la el, după 1989. Ar fi sunat prea comun sau ar fi intrat în conflict cu numele unei edituri care încă supravieţuia. Aşa că i-au zis Romcartexim (chit că nu importa şi nu exporta nimic, dar suna bine) apoi Romcart, alăturîndu-se unei liste interminabile de „Rom...“-uri, de la ţevi şi betoane pînă la biscuiţi şi batoane. Oricum, n-a ţinut mult. Fosta „13 Decembrie 1918“ era din ce în ce mai puţin o tipografie stand-alone şi din ce în ce mai mult un cuib care colcăia de edituri fantomă sau familiale. Fiecare şef de secţie (neapărat) sau simplu meseriaş (dintre cei mai „vizionari“, să zicem) îşi încropise mica lui afacere la botul calului. Ce putea fi mai convenabil decît să-ţi faci editură într-o tipografie? Cărţile care au apărut în felul ăsta sînt adevărate orori din punct de vedere tehnic (coperte cu grafică oribilă – uneori chiar colaje ordinare din reviste vechi de modă, hîrtie de sortimente diferite adunată din prisoase – aşa-zisele cărţi-doboş, texte aruncate cu lopata în pagină...). Tirajele erau însă ameţitoare, se începea de la 30.000, erau vremuri în care chiar „se citea“ orice. Nu apăruse tabloidul şi nici Sandra Brown nu devenise încă un fenomen de masă.
A dispărut un stîlp din beton, înlocuit de unul din aliaj uşor, cu mai puţine cabluri pe el. C-aşa e în capitalismul feroce: betonul din stîlpi trece în borduri, iar granitul din borduri trece în curţile şmecherilor.
Într-adevăr, se pare că în picioare rămîne doar faţada. Faţadă pe care au început s-o cureţe, au raşchetat frontispiciul pînă au dat de numele de dinaintea celui cu rezonanţe comemorative: Cartea Românească. Nici măcar nu s-a revenit la el, după 1989. Ar fi sunat prea comun sau ar fi intrat în conflict cu numele unei edituri care încă supravieţuia. Aşa că i-au zis Romcartexim (chit că nu importa şi nu exporta nimic, dar suna bine) apoi Romcart, alăturîndu-se unei liste interminabile de „Rom...“-uri, de la ţevi şi betoane pînă la biscuiţi şi batoane. Oricum, n-a ţinut mult. Fosta „13 Decembrie 1918“ era din ce în ce mai puţin o tipografie stand-alone şi din ce în ce mai mult un cuib care colcăia de edituri fantomă sau familiale. Fiecare şef de secţie (neapărat) sau simplu meseriaş (dintre cei mai „vizionari“, să zicem) îşi încropise mica lui afacere la botul calului. Ce putea fi mai convenabil decît să-ţi faci editură într-o tipografie? Cărţile care au apărut în felul ăsta sînt adevărate orori din punct de vedere tehnic (coperte cu grafică oribilă – uneori chiar colaje ordinare din reviste vechi de modă, hîrtie de sortimente diferite adunată din prisoase – aşa-zisele cărţi-doboş, texte aruncate cu lopata în pagină...). Tirajele erau însă ameţitoare, se începea de la 30.000, erau vremuri în care chiar „se citea“ orice. Nu apăruse tabloidul şi nici Sandra Brown nu devenise încă un fenomen de masă.
0 Comments:
Post a Comment