Tot în zeţărie ţi se oferea cîte o sticlă de lapte pe zi (tot din cauza plumbului), dar zeţarii "adevăraţi" aveau mai mereu lîngă ei cîte o sticlă (de lapte, e-adevărat) vopsită în alb şi plină cu vodcă, vin sau coniac, după gustul fiecăruia. Era veselie. Decretul 400? Da, exista, dar în acele vremuri singurul scîrbos politicaly correct din firmă era secretarul de partid pe secţie. Cînd lucrurile mergeau prost sau – dimpotrivă – cînd toată lumea se simţea bine, înjurătura predilectă era 'te-n cap Guntenberg... La scaun (asemănător cu acelea din baruri, înalte şi fără spătar) aveau dreptul doar veteranii – pe lîngă depunerile de plumb din plămîni, zeţăria mai era responsabilă şi pentru varice. Munca în picioare a fost cea care m-a împins la monotip.
Foto:Linotipia.it, Museum of Printing
Altă viaţă... scaun confortabil, chiar un fel de prototip al ergonomicelor de azi... ca şi "tastatura". Reversul medaliei era faptul că aici nu ne puteam auzi unul pe celălalt decît în pauza de masă. Zgomotul de la tastere – comparabil cu cel dintr-o ţesătorie. Funcţionarea monştrilor era pe bază de aer comprimat. Cine mă vede azi lovind cu sete în tastaturile contemporane nu îşi închipuie de unde vine "furia"... însă pe atunci aveai nevoie de ceva forţă în falange ca să poţi urni fiecare piston.
Cînd am părăsit tipografia, funcţionau simultan toate cele trei vîrste ale culegerii - linotipul, monotipul şi fotoculegerea - împreună cu toate cele trei vîrste ale tiparului - adînc, înalt şi offset. Desktop Publishing-ul încă nu se născuse iar tehnoredactorii cu gulere albe erau abia la vîrsta primului buletin.