De ce nu (mai) votez

Pentru că am încetat să mai cred că, în toate frazele lor – pline de promisiuni în care nici ei nu cred, puse acolo doar pentru că deja asta e regula jocului, fraze agramate și lemnoase –, se vorbește și despre mine.
Nu voi mai avea dreptul să mă plîng? Așa, și?...

Of mice and men

Dintre multele categorii de oameni care-mi populează spațiul prin care trec, cea a etern-adaptabililor mi se pare cea mai scîrboasă. Și asta nu doar pentru că eu nu am învățat să-mi mulez comportamentul pe trend-ul cîștigător, nu. Pare să fie mai mult decît atît, ca și cum lipsa mea de înțelegere și acceptare ar fi motivată de niște diferențe structurale. În termeni darwinieni, ar putea fi vorba chiar de specii diferite, într-atît de evidentă mi se pare falia.
Specimenul pe care încerc să-l creionez aici are o viață proprie doar în măsura în care cei din jurul lui interacționează cu ea suficient de mult încît să o facă viabilă. Rămas singur, fără „matrițe“, devine la fel de special ca și o celulă stem. Chestia asta însă nu se întîmplă prea des, pentru că individul e programat să fie extrem de gregar.
Nu e chiar sufletul unei adunări vesele, e mai degrabă celălalt, aflat în umbra vedetei dar gata oricînd s-o suplinească. Pregătit oricînd să suplinească pe oricine, de fapt. Acum îți zîmbește ție, mai tîrziu însă îi va zîmbi și dușmanului tău. Iar dacă se nimerește în mijlocul unui conflict deschis, așteaptă rezultatul cu gura întredeschisă și limba perfect lubrefiată, preludiul acesta autointitulîndu-și-l neutralitate. Pentru cei mai mulți dintre noi (ce estimare riscantă...), sinonimele acestui tip de comportament se pronunță altfel: cameleonism, oportunism, lașitate...
Antropologii au emis teoria conform căreia omul de Neanderthal a intrat pe linie moartă pentru că Homo Sapiens, venind peste el tocmai de pe coastele Africii, a avut ocazia să-și dilate copleșitor – prin comparație – nu știu ce lobi ai creierului. Eu cred însă că urmașii lui Lucy, pînă să ajungă la Altamira, au avut doar ocazia să devină mai șmecheri. Iar neanderthalianul a zîmbit cui nu trebuia. Și, în orice caz, prea devreme.

This is a pen

Descoperit oarecum conjunctural în poșeta șefei (nu, n-am cotrobăit, ea l-a scos la vedere). Obiectul datează de pe vremea gumei de șters chinezești cu arome de fructe sintetice, a bomboanelor cubaneze și a penarelor matlasate (chinezești și ele). Astfel de stilouri-Panda aveau, prin școala generală, mai ales fetele. Sau chiar și băieții care încă nu se hotărîseră...

Exerciţiu de admiraţie spontană

Mi s-a povestit mai tîrziu că, în primele luni ale existenţei mele, mama nu-i lăsa pe admiratori să mă drăgălească excesiv şi – mai ales – că aceştia nu aveau voie să mă pupe pe obraji. Maxima concesie era că li se permitea să mă pupe pe funduleţ. Totul în ideea că tenul trebuia ferit, pe cît posibil, de orice agent impurificator.
Astăzi, fără să cunoască detaliile de mai sus, o jună dintre multele care umblă libere prin trafic şi fără semne distinctive mi-a pupat partea posterioară, la un semafor. Era soare, vizibilitate maximă, asfaltul aproape deshidratat... şi cu toate astea tînăra s-a proptit (ce-i drept, fără urmări – aş putea spune chiar într-o manieră feminină) cu botul unui VW în fundul O/L-ului meu.
– Ce faci... !?! (nu-mi mai amintesc exact dacă i-am aruncat un „fă“, un „cucoană“ sau un „tanti“)
Răspunsul m-a liniştit în ceea ce o privea, o continuare a discuţiei n-ar fi avut nici un sens. Pentru că, fără ca măcar să iasă din maşină, m-a întrebat de cîteva ori, retoric şi cu o brumă de speranţă în glas:
– Nu v-am lovit, nu?...
Nu, nu m-ai lovit... hai să zicem că m-ai pupat în cur.

J. CHrist supercar

Cam care erau șansele ca un suflet păcătos ca al meu, refractar la orice adiere sfîntă, să primească („la rînd“) plăcuțe de înmatriculare JCH?

I was driving home early sunday morning through Bakersfield
Listening to gospel music on the colored radio station
And the preacher said, you know you always have the Lord by your side!
And I was so pleased to be informed of this that I ran twenty red lights in his honor.
Thank you Jesus, thank you Lord!

Far Away Eyes

Break a leg!

Cunoașteți expresia. E o urare de bine pe care o primesc de regulă actorii, înainte de a păși pe scenă.
Ieri după-amiază, în timpul repetițiilor, o aspirantă la titlul de „Megastar“ a căzut și și-a dislocat rotula. Să mai spună cineva că tinerii din ziua de azi nu iau lucrurile în serios...

Oglindă, oglinjoară...

Înainte ca „aia mică și neagră“ să primească vreun nume (aka numere negre – sper să mai găsesc MSR libere...), ieri dimineață am descoperit că nu mai putea privi peste umăr.
Nu m-am enervat mai mult decît o fac atunci cînd uit unde am pus nu știu ce mărunțiș și descopăr mai tîrziu că era exact în fața mea... „Lucrarea“ a fost executată finuț, suporturile n-au nici cea mai mică zgîrietură, aici chiar n-am de ce să mă plîng. Iar azi în Vitan e tîrg de piese furate. Apoi mi-am imaginat: n-ar fi frumos ca ăluia de a pus mîna pe ce nu era al lui să i se întunece privirea exact la intrarea în intersecție și apoi să moară în spasme, sfîrtecat de metale contorsionate și înecat în propriile lichide? Ar fi...
Tot ieri, undeva pe strada Roma, am ajutat o bătrînică vorbăreață să scrie Suzuki pe formularul pentru plata taxei de poluare. Literă cu literă...
Ideile cu ștanțarea numerelor pe oglinzi, capace și alte suprafețe detașabile îmi vin abia acum, desigur. Am văzut chiar și niște camere de monitorizare drăguțe, cu zoom...
Serios, Ano, cum te poți mîndri cu faptul că ție nu ți s-a întîmplat niciodată ceva de genul ăsta... e ca și cum nu te-ar băga lumea în seamă :)

Generală...

Nu știu alții cum sînt (cu deschiderea asta aproape că intri printre clasici, o recomand cu căldură), dar eu – în rarele momente în care folosesc televizorul și în și mai rarele momente cînd urmăresc spoturile de reclamă – am prostul obicei să întorc pe dos fiecare sens al cuvintelor. De aici și nedumerirea cu care abia azi m-am întrebat cum e posibil ca sloganul celor de la Generali poate să conțină atît de mult echivoc, plecînd totuși de la premisa că asigurările sînt cam ca detergenții... La fel: spală/asigură. Bun, avem o siglă cu un leu înaripat, asta vine din heraldică. Această ființă nu există și sînt slabe șanse ca ea să fi existat vreodată. Cîtă siguranță îmi poate inspira protecția promisă de o creatură venită din mitologie?
„Sub aripile leului“...

Aș fi putut să spun foarte bine și „la umbra răchitei încărcate de micșunele“... Ca să nu mai pun la socoteală și deja faimosul „flying teapot“ al lui Dawkins.