¡España! :)

Infecta și nesuferita și incredibil de băftoasa Germania și-a luat-o în sfîrșit peste bot.
De la Spania.
De la Fernando „El Niño“ Torres.
De la fotbal.
Foto: Getty Images, via euro2008.com

Finally, the L word came out

La început a fost „Cine l-a omorît pe J.R.?“, dar asta e deja preistorie și dintr-o cu totul altă categorie de întrebări ridicate de-a lungul timpului de seriale celebre.

Îți amintești de obsedanta întrebare care însoțea, de la un moment dat, fiecare episod din X-Files? Cînd naiba are de gînd Mulder să-i spună lui Scully că o iubește? Sau invers, ea fiind mai realistă și mai predispusă la „cele pămîntești“...
Ei bine, cam aceeași problemă de comunicare păreau să aibă Adama și Roslin, din BSG (al cărui sezon 4 tocmai a intrat în vacanța de vară). Din fericire, problema s-a rezolvat în chiar ultimul episod. I-a spus. Ea lui. Iar el n-a găsit altceva mai bun să-i răspundă decît „Era și timpul...“. Ceea ce, venind din partea unui amiral de flotă galactică, echivalează cu o replică pe măsura declarației de dragoste.
În compensație, vestea proastă: pe Terra e cam deranj.
Foto: SciFi.com

Între timp...

– ...și mai pe răcoare, îi încropesc un calculator mamei din resturile „fostului“ și mă străbat cîțiva fiori de neliniște. Dacă intră în blogosferă? Să-i pun sau nu filtru parental pe browser?
– Oarecum previzibil, îmi dau seama că nu mai pot să mănînc piersici decît dacă sînt foarte moi sau dacă le tai feliuțe și încerc să mă amăgesc cu gîndul că, pînă la urmă, asta e o dovadă de eleganță.
– Cum adică „între timp“?...

Work at home or stay at work?

Din categoria „Pro și contra“ de pe Metropotam, mi-a atras atenția un articol dedicat lucratului de acasă. Fascinant subiect, în sensul în care m-au interesat întotdeauna argumentele celor care sînt contra.
„Dacă eu lucrez cel mai cu spor între 6 seara și 3 dimineața, de ce nu?“, spune Ioana, aducînd în discuție și timpii morți (dar plini de stres) petrecuți pe drumul spre și dinspre job, cu toate mizeriile (la propriu și la figurat). Din partea mea, aprobare totală. Expresia program de lucru e una extrem de înșelătoare, de cele mai multe ori nu înseamnă decît program de prezență. Care e mai important?...
Din moment ce profesia pe care o ai îți permite detașarea de un anumit loc dedicat exercitării ei, care ar putea să fie problema? Nu e vorba aici de un strung sau mai știu eu ce utilaj pe care îl găsești doar la uzină, ci de activități mai mult sau mai puțin liberale și/sau informatizate, în general cele care presupun un calculator. Eu, de exemplu, un singur lucru nu pot să-l fac de acasă: să ies la fumat pe aleea principală.
Mihai, din partea „acuzării“, folosește un tip mai special de argument, cel psihologic. Apartenența la o comunitate, socializarea, nevoia unui program care să-ți ordoneze ritmul zilnic etc. Ok, dar astea nu mi se par a fi deloc motivele pe care le invocă în general patronii. Și dacă într-adevăr e vorba de confortul meu psihologic și social, de ce nu mă întreabă nimeni cît de mult mă afectează cele 3 ore pierdute pe drumuri? De ce ar mai conta minunata socializare și apartenență la o comunitate după ce m-am frecat prin transportul în comun de toți nespălații? N-aș spune că-i invidiez nici pe cei cu mașină (personală sau de serviciu). Nu cumva, trăgînd linie, efectul general ar fi nul?
Dacă e să vorbim de nevoia unui program strict și de formarea unor deprinderi „sănătoase“, n-ar fi fost mai bine ca serviciul militar să nu devină facultativ?
Știu că sînt un paranoic 24/7, dar parcă e prea mult și prea tîrziu să vrei să-mi modelezi personalitatea și comportamentul social, cînd toată relația noastră n-ar trebui să însemne decît expresia unei singure ecuații simple: muncă=marfă. Mă plătești pentru ceea ce produc, nu pentru prezența într-un loc anume. Sau nu?
Și, ca o nevinovată tentativă de ironie: faptul că ora de venire la locul de muncă nu e niciodată la fel de flexibilă ca ora de plecare să fie tot o subtilitate psihologică?...

Titlu fals, pagină de dreapta

Nu mai bibilisem o carte de multă vreme și acum experimentez InDesign pe una. Pînă la versiunea 6, Quark-ul nu știa să genereze automat footnotes, dar conservatorismul meu trecea cu ușurință peste un asemenea inconvenient. La o carte de beletristică nici nu e mare lucru să pui manual notele de subsol. Muncă de sclav e abia atunci cînd îți pică o lucrare non-fiction cu o groază de referințe.
Despre InDesign, ca o primă impresie: fișierele ajung mult mai mari, manevrabilitatea textului e mai greoaie... Deși are pretenția declarată de a concura Quark-ul, doar o parte dintre shortcut-uri au echivalent și aici. În rest, se simte de la o poștă că lucrul cu imaginea e punctul forte (well, what can I say... Adobe!). Cît despre notele de subsol, parcă s-au născut să stea acolo, în subsolul paginii.
Nu renunț la Quark, dar pe căldurile astea parcă mă simt ceva mai receptiv la nou. Pe caniculă am început să joc Eve Online și tot pe caniculă m-am apucat și de minunăția asta pe care unii (eu nu) o numesc blog...

În grădina Raiului or whatever...

1968. Droguri la liber și administrate pe toate căile, oral, nazal sau intravenos. Iron Butterfly, trupa de care pomenesc aici, și-a intitulat una dintre piese „In the garden of Eden". Bănuiesc că mulți, ca și mine de altfel, au auzit piesa asta înainte să afle cine, cînd și cum a cîntat-o.
Ideea e că, vremurile fiind de așa natură încît toată lumea bună se droga la micul-dejun, la prînz și la cină, muzica avea și ea accente ușor stranii. La partea instrumentală, asta s-a dovedit a fi un lucru bun (vezi genul psychedelic). La texte însă nu mai mergea figura... Anecdota povestește cum „fluturașii de fier“, prea drogați fiind mai tot timpul, n-au reușit deloc – la primele înregistrări – să articuleze coerent titlul piesei din refren. Apoi n-au mai vrut. Originalul „In the garden of Eden“ a rămas pentru totdeauna ca „In-a-gadda-da-vida“. Oricum, publicul – la fel de high – avea și el o cu totul altă percepție... Enjoy.

Parfumul străzilor

În fiecare an, cam pe vremea asta, indiferent de potențialul de duhoare pe care îl are un oraș ca Bucureștiul, apare – din nimic parcă – un miros care le umilește pe toate celelalte și care te face să inspiri cu lăcomie, ca și cum ai vrea să-ți faci provizii pentru tot anul. Probabil că vom muri cu adevărat abia atunci cînd vor reuși să îngroape sub betoane toți teii.

Flanco nu-ți plătește LCD-ul!

Nici măcar dacă România iese campioană europeană. Căci da, aceasta este condiția. Mai sus de-atît nu se poate. Presupunînd totuși că, printr-un inexplicabil transfer, am moștenit karma de-acum patru ani a grecilor și reușim să măturăm gazonul cu toate celelalte echipe, ajungem inevitabil și la prevederile din regulamentul promoției. În general, textele scrise cu corpul cel mai mic le anulează în mare parte pe cele scrise cu litere cît casa. Prin urmare, n-ar trebui să te mulțumești cu un LCD oarecare, nici măcar cu unul din clasa medie. Nu. Ca să poți spera la returnarea banilor, e musai să-ți iei unul de 15.000 RON. Asta e suma minimă de la care promoția devine valabilă. Și totodată suma maximă pe care o poți primi înapoi. Numai că, la Flanco, LCD-ul de 15.000 RON nu există, cel mai scump abia ajunge la 6.500. Ca să nu-ți iei două, poți atinge baremul cu un frigider, o mașină de spălat, un aragaz și un aer condiționat. Sau cu cîte două din fiecare. Dar asta nu mai înseamnă că Flanco îți plătește LCD-ul, nu-i așa? Înseamnă deja fie că ești în postura unui proaspăt mutat în casă nouă și aproape goală, fie că ești gata să-ți schimbi toate electrocasnicele pentru că s-a pus praful pe ele sau pentru că nu se mai asortează cu lavabila. Pe de altă parte, abia cu asemenea tulburări de comportament devine verosimilă ideea cîștigării Campionatului European.
Începe repriza a doua din Suedia-Grecia. Mă retrag spre TV-ul CRT, vechi și prăfuit, ca să văd cîtă karma mai au grecii.

BSG la TVR - we have lost...

Nula na nula. Asta vizavi de meci. Dar faptul că nu ne-au bătut nu ne face egalii francezilor, așa cum se strigă deja pe fluxurile de știri. We wish...
Aflu de pe Metropotam că TVR începe, din 15 iunie, difuzarea sezonului I din Battlestar Galactica. Frumos. Mai puțin frumos e „conspectul“ de pe port.ro. Zice așa:
„După ce pierde războiul împotriva roboţilor Ciclon, echipajul supravieţuitor al navetei Battlestar Galactica se îndreaptă spre Pământ. Comandantul navetei este amiralul Adama şi preşedinte Laura Roslin. Dar Ciclonii, care au fost creaţi de oameni se întorc şi ei pe Pământ, pentru a distruge rasa umană! Confruntările galactice sunt fără egal!“
În primul rînd că pe roboți îi cheamă Cylon. Apoi, dincolo de faptul că nu e navetă, Battlestar Galactica și oamenii de pe ea s-au întrebat vreme de aproape un sezon întreg care e rostul și locul lor în spațiu pînă s-au hotărît să caute, orbecăind, Pămîntul. Nicidecum să se îndrepte spre el.
Încheierea apoteotică (confruntări - wow - galactice! - wwwooow) nu face decît să încununeze cretinismul frust al descrierii. Cui nu știe ce înseamnă BSG nu-i recomand să înceapă să afle plecînd de la acest minunat text. Bun.
Acum, față de această mutare a TVR, unii cunoscuți ar spune: we have lost. Suficient de ambiguu ca să fie adevărat în ambele înțelesuri.

Eve Online - Empyrean Age

Îmi aduc aminte cu cît entuziasm descopeream, în vara lui 2006, MMORPG-ul pe care mi-l doream de foarte multă vreme. Auzisem de World of Warcraft și mă contraria faptul că nu exista ceva similar în cheie SF. Exista, doar că nu dădusem eu de el. Vreme de un an de zile am mîncat Eve Online pe pîine, mi-am făcut bioritmul franjuri și am operat modificări structurale în alternanța somn-veghe. Un timp, entuziasmul mi-a fost întreținut de noutatea jucăriei, apoi de complexitatea ei. Eve is larger than life, așa se spunea. Nu chiar larger, dar cam pe-acolo.
Anul trecut, cam prin toamnă, interesul a început să se mai dilueze. În parte și pentru că s-a întîmplat să nu mai am chiar foarte mult timp liber, iar Eve e genul de joc cît se poate de cronofag. Ar mai fi și faptul că, în lumea de acolo, lucrurile începuseră să se cam complice. De multă vreme huzuream într-un sistem 0.0 liniștit și oarecum departe de lumea dezlănțuită. Banii veneau ușor, sistemul de alianțe mergea ca uns... Era suspect de bine. Așa că n-a mai ținut mult. Zona în care ne cam plictiseam de-atîta bine a devenit brusc centrul de interes al marilor alianțe aflate în conflict. Și s-a ales praful. Perioada care a urmat a fost una extrem de supărătoare pentru cineva care vrea doar să „se joace“. Căutarea unui sistem nou în care să locuim, mutarea tuturor bagajelor de colo-colo, asta nu mai era joacă... și am cam dispărut din peisaj. Am continuat totuși să antrenez skill-uri și din cînd în cînd mai intram pentru o misiune-două, fără să mă implic în partea cu adevărat online a jocului.
Ei, dar acum s-a cam schimbat situația. Odată cu calculatorul-monstru nou asamblat, pofta pare să fi căpătat un impuls proaspăt, fie doar și pentru teste. Ca să nu mai zic că luna asta împlinesc doi ani de Eve Online, iar mîine se lansează un nou expansion pack despre care se povestește că va disloca multe maxilare și va holba mulți ochi... N-ar fi păcat să renunț tocmai acum, cînd pot să țin două conturi deschise simultan, cu 70-80 fps fiecare? :)