În seara asta am strivit o pisică sub roata din dreapta-față. Mi-a fost imposibil s-o evit. Poate doar dacă aș fi mers cu 30, în loc de 40 la oră. Cred că eram pe Ceaikovski. O singură bandă pe sens, în dreapta mașini parcate, în stînga scuar cu tufe de dracu' să le ia ce-or fi fost... De-acolo a țîșnit pisica, cam la un metru și jumătate în fața botului mașinii, hiper-determinată să treacă pe partea cealaltă sau poate doar hiper-speriată. De roata din stînga a scăpat, de cea din dreapta nu. Senzația de ghemotoc de blană strivită scurt și zdruncinătura moale mi s-au propagat pînă în stomac, dar am putut să privesc prin oglinda retrovizoare ultimul spasm al unei foste pisici negre și vii. Preț de o secundă sau două a fost ca și cum trupul încă nu primise vestea morții și încerca să alerge în continuare.
Apoi a rămas acolo, punct fix. Iar mașina care venea după mine i-a transformat extrem de probabila moarte în certitudine. Pentru că eram pe Ceaikovski, o singură bandă pe sens, în dreapta mașini parcate, în stînga scuar cu tufe de dracu' să le ia ce-or fi fost...
Apoi a rămas acolo, punct fix. Iar mașina care venea după mine i-a transformat extrem de probabila moarte în certitudine. Pentru că eram pe Ceaikovski, o singură bandă pe sens, în dreapta mașini parcate, în stînga scuar cu tufe de dracu' să le ia ce-or fi fost...