Cică marijuana rămîne în organism cam 6 luni de zile de la data comiterii faptei. Probabil că ăsta e şi motivul pentru care, timp de peste două săptămîni, n-am reuşit să leg două cuvinte despre excursia la Amsterdam.
Titlul, parafrază ironică, e preluat dintr-o broşură turistică în care sînt enumerate şi detaliate atracţiile oraşului. Să nu sar însă peste preludiu...
Zborul, cel puţin pe primul tronson (Otopeni-Frankfurt), m-a făcut să mă gîndesc de cîteva ori la toată viaţa mea de pînă acum, la împăcarea cu sine şi la iertarea tuturor greşiţilor mei. M-am cam făcut de rîs, asta e, am încercat toate poziţiile posibile în scaun, ba ancorat cu ambele braţe de tăblia rabatabilă din faţă, ba încovrigat... Ca factor agravant, puteam vedea pe hublou şi aripa dreaptă a avionului ondulîndu-se la fiecare turbulenţă sau gol de aer. Pozele pe care le-am făcut în timpul zborului sînt mai mult rezultatul unei diversiuni, în încercarea de a nu mă mai gîndi la dezastre în aer.
Ca un fel de consolare, amicii cu care am călătorit şi care oricum zboară mult mai des mi-au mărturisit că, într-adevăr, bucata asta de drum a fost una dintre cele mai agitate. Dar eu nu aveam să primesc confirmări decît pe ruta Frankfurt-Amsterdam şi apoi la întoarcere. Singura mea desprindere de la sol s-a petrecut acum vreo 20 de ani pe o rută internă, hei-hei... erau alte avioane și nu-mi mai amintesc decît că, din cînd în cînd, copilotul deschidea ușa cabinei și arunca o privire înspre noi, să ne numere.
De la Frankfurt, am aterizat în Amsterdam pe la 10 și jumătate seara cînd, din rațiuni geografice, soarele abia începea să apună. Pe drumul de la aeroport spre hotel, străbătînd o autostradă plină de racorduri, ramificații și inele, flancată aproape impertinent de verdeață, am încercat să-mi imaginez și să înțeleg cum se simt străinii care aterizează pe Otopeni și intră cu mașina în București. De aici încolo, toate celelalte comparații care au urmat n-au făcut decît să-mi întărească sentimentul de zădărnicie. E inutil că, din loc în loc, se mai face cîte ceva și pe la noi. Rămînem pitorești pînă la moarte.
Pentru Amsterdam n-am găsit alt cuvînt mai definitoriu decît BICICLETE. Nu lalele (pe care le vezi doar în vestita piață de flori), nu canale (deși au și ele un rol determinant în conturarea unicității orașului). Doar bicicletele mi s-au părut cuvîntul-cheie, dominanta întregului peisaj. În ultima dintre cele trei poze de mai sus – cea mai mare parcare de biciclete (din lume?), şi plutitoare pe deasupra, 3000 de locuri pe 3 etaje. La fiecare colţ de stradă, pe fiecare pod şi la fiecare intrare într-un magazin sau restaurant mai măricel atîrnă ciorchini de ghidoane, de toate felurile, cele mai multe fiind modele comune, fără inflorituri sau nu ştiu cîte trepte de viteză. Puțin paradoxal, deși la 800.000 de locuitori sînt 1.600.000 de biciclete, furturile sînt și ele numeroase. Dacă ar fi să reduc raționamentul la un simplu calcul statistic, cei care fură biciclete, în loc de două ajung să aibă 3-4 :)
Străbătînd străzile înguste, cu piste speciale, late cam cît trotuarele de la noi, ne-am dat seama că ordinea priorităților (1. Bicicliștii 2. Pietonii 3. Șoferii) nu e deloc cea cu care (prost) ne-am obișnuit și că soluția e salvatoare pentru Amsterdam nu pentru că e frumoasă, originală și ecologică, ci pentru e singura. Cu excepția celei prin care toată lumea ar fi trebuit să aibă barcă. Nu că traficul pe rețeaua de canale ar fi foarte aerisit. În afara locuințelor plutitoare ancorate din loc în loc (în jur de 2.500, număr pe care primăria încearcă să-l țină sub control), racordate la rețelele de apă, gaze și electricitate (era să zic și canal), mai sînt cele ambulante, cu sutele, vaporașele turistice și ambarcațiunile de tot felul, turistice și ele dar pentru perechi sau grupuri mici.
Apa care curge prin canale nu e deloc curată, are o nuanţă maro-ruginie şi e pe alocuri acoperită cu aluviuni sau resturi de la petrecerile itinerante. Cu toate astea, nu pute. Nici măcar nu miroase „a apă“. N-am simțit nici o clipă prezența ei altfel decît vizual.
Pe locul doi, după biciclete, sînt casele. Fermecătoare nu doar prin arhitectură, îndesate una în alta şi cu ferestre imense, din nevoia de a lăsa lumina să pătrundă cît mai mult în spațiile atît de puțin generoase...
Însă despre case, Red Light District şi bomboanele cu canabis... cu altă ocazie.
