Hey, Negrita!

„Nu mai scrii şi tu pe blogul ăla?...“ mă dojenea Ana la un moment dat, aducîndu-mi aminte că (într-adevăr) n-am mai dat cu subsemnatul pe-aici de prin noiembrie. Ceea ce ar fi fost alarmant doar în situaţia în care ăsta ar fi fost un blog, cu toate consecinţele şi responsabilităţile adiacente.
Şi nici prea multe nu mi s-au întîmplat. Poate doar furtunul de la radiator spart, tocmai în vîrful pasarelei din dreptul Ikea, într-o friguroasă seară de 17 decembrie. Maşină nemţească nouă deci, da? Bătrînă de fix două luni. On the other hand... cît de nemţească mai poate fi o maşină făcută în Polonia? Hai, globalizare-globalizare, dar după ce i-am călcat în picioare la începutul secolului trecut le-aş da franciză poate doar pentru pixuri... E reconfortant totuşi gîndul că încă nu există fabrici Opel şi în Israel...
Pare suficient de evident că, oricum aş da-o, tot despre maşină aduc vorba. Şi e la fel de evident, sper, că maşina a (re)devenit principalul motiv pentru care toate celelalte subiecte au căzut, cel puţin pentru o vreme, în planuri secundare. 12 ani de pietonat sînt, cred, suficiente circumstanţe atenuante.
În sfîrşit, am găsit şi un nickname pentru vedeta preocupărilor mele din ultimele două luni. Cu tot cu imn :)

Hai că m-am scos cu un post şi pe decembrie...

De ce nu (mai) votez

Pentru că am încetat să mai cred că, în toate frazele lor – pline de promisiuni în care nici ei nu cred, puse acolo doar pentru că deja asta e regula jocului, fraze agramate și lemnoase –, se vorbește și despre mine.
Nu voi mai avea dreptul să mă plîng? Așa, și?...

Of mice and men

Dintre multele categorii de oameni care-mi populează spațiul prin care trec, cea a etern-adaptabililor mi se pare cea mai scîrboasă. Și asta nu doar pentru că eu nu am învățat să-mi mulez comportamentul pe trend-ul cîștigător, nu. Pare să fie mai mult decît atît, ca și cum lipsa mea de înțelegere și acceptare ar fi motivată de niște diferențe structurale. În termeni darwinieni, ar putea fi vorba chiar de specii diferite, într-atît de evidentă mi se pare falia.
Specimenul pe care încerc să-l creionez aici are o viață proprie doar în măsura în care cei din jurul lui interacționează cu ea suficient de mult încît să o facă viabilă. Rămas singur, fără „matrițe“, devine la fel de special ca și o celulă stem. Chestia asta însă nu se întîmplă prea des, pentru că individul e programat să fie extrem de gregar.
Nu e chiar sufletul unei adunări vesele, e mai degrabă celălalt, aflat în umbra vedetei dar gata oricînd s-o suplinească. Pregătit oricînd să suplinească pe oricine, de fapt. Acum îți zîmbește ție, mai tîrziu însă îi va zîmbi și dușmanului tău. Iar dacă se nimerește în mijlocul unui conflict deschis, așteaptă rezultatul cu gura întredeschisă și limba perfect lubrefiată, preludiul acesta autointitulîndu-și-l neutralitate. Pentru cei mai mulți dintre noi (ce estimare riscantă...), sinonimele acestui tip de comportament se pronunță altfel: cameleonism, oportunism, lașitate...
Antropologii au emis teoria conform căreia omul de Neanderthal a intrat pe linie moartă pentru că Homo Sapiens, venind peste el tocmai de pe coastele Africii, a avut ocazia să-și dilate copleșitor – prin comparație – nu știu ce lobi ai creierului. Eu cred însă că urmașii lui Lucy, pînă să ajungă la Altamira, au avut doar ocazia să devină mai șmecheri. Iar neanderthalianul a zîmbit cui nu trebuia. Și, în orice caz, prea devreme.

This is a pen

Descoperit oarecum conjunctural în poșeta șefei (nu, n-am cotrobăit, ea l-a scos la vedere). Obiectul datează de pe vremea gumei de șters chinezești cu arome de fructe sintetice, a bomboanelor cubaneze și a penarelor matlasate (chinezești și ele). Astfel de stilouri-Panda aveau, prin școala generală, mai ales fetele. Sau chiar și băieții care încă nu se hotărîseră...

Exerciţiu de admiraţie spontană

Mi s-a povestit mai tîrziu că, în primele luni ale existenţei mele, mama nu-i lăsa pe admiratori să mă drăgălească excesiv şi – mai ales – că aceştia nu aveau voie să mă pupe pe obraji. Maxima concesie era că li se permitea să mă pupe pe funduleţ. Totul în ideea că tenul trebuia ferit, pe cît posibil, de orice agent impurificator.
Astăzi, fără să cunoască detaliile de mai sus, o jună dintre multele care umblă libere prin trafic şi fără semne distinctive mi-a pupat partea posterioară, la un semafor. Era soare, vizibilitate maximă, asfaltul aproape deshidratat... şi cu toate astea tînăra s-a proptit (ce-i drept, fără urmări – aş putea spune chiar într-o manieră feminină) cu botul unui VW în fundul O/L-ului meu.
– Ce faci... !?! (nu-mi mai amintesc exact dacă i-am aruncat un „fă“, un „cucoană“ sau un „tanti“)
Răspunsul m-a liniştit în ceea ce o privea, o continuare a discuţiei n-ar fi avut nici un sens. Pentru că, fără ca măcar să iasă din maşină, m-a întrebat de cîteva ori, retoric şi cu o brumă de speranţă în glas:
– Nu v-am lovit, nu?...
Nu, nu m-ai lovit... hai să zicem că m-ai pupat în cur.

J. CHrist supercar

Cam care erau șansele ca un suflet păcătos ca al meu, refractar la orice adiere sfîntă, să primească („la rînd“) plăcuțe de înmatriculare JCH?

I was driving home early sunday morning through Bakersfield
Listening to gospel music on the colored radio station
And the preacher said, you know you always have the Lord by your side!
And I was so pleased to be informed of this that I ran twenty red lights in his honor.
Thank you Jesus, thank you Lord!

Far Away Eyes

Break a leg!

Cunoașteți expresia. E o urare de bine pe care o primesc de regulă actorii, înainte de a păși pe scenă.
Ieri după-amiază, în timpul repetițiilor, o aspirantă la titlul de „Megastar“ a căzut și și-a dislocat rotula. Să mai spună cineva că tinerii din ziua de azi nu iau lucrurile în serios...