Toate minunile azi pentru doar doi bani...

„Cum și-a lăsat Internetul amprenta peste cultură“ este o leapșă pe care o preiau de la Doulfe, leapșă în care ți se cere să ilustrezi cît mai relevant tema cu o melodie. Dîndu-mi seama că nu vorbim aici de acea cultură, ci de bagajul informațional comun, prima piesă care mi-a venit în minte a fost cea aleasă pînă la urmă drept cîștigătoare. Nu e hit, nu e șlagăr, nici măcar n-a avut clipele ei de celebritate. Vine direct de pe vinil și e o piesă foarte dragă copilăriei mele muzicale. În plus, chiar dacă îl precede cu cîteva decenii bune, cred că traduce foarte bine ceea ce a devenit Internetul, dacă reușești să te detașezi puțin și încerci să-l privești de pe margine. Să fie Circul, deci. Domino - Sorin Chifiriuc, 1981.

...
Aste întîmplări nu vezi în orice an,
Toate minunile azi pentru doar doi bani.
Maimuțe, crocodili, chiar foci avem cu noi,
Cămile și pantere, de-i sîmbătă sau joi.
...
Circul s-a oprit lîngă han, n-a mai trecut pe-aici de-un an...

Păi nu?

Signature of a cult-band frontman

Sau trofeul din vara asta, cînd Andrew Eldritch s-a gîndit să se așeze și el la un suc, chiar lîngă masa noastră. Povestea – asta și cele de dinaintea ei – nu chiar la toamnă, dar ceva mai încolo.

Pînă atunci, arunc aceleași și aceleași poze pe unde mă mai ajută distributivitatea să activez online și am reacții mult prea indulgente față de „cronicari“ de festival aduși cu click-ul... Oameni care, înainte să învețe să scrie, ar fi trebuit să învețe să tacă.

Ten Years After

Asta e pentru căști din alea, pe tot lobul urechii, la maximum, cu ochii închiși, ca să intre în rezonanță cu glanda lacrimală.
În două săptămîni plec la Amsterdam să fumez iarbă. I'm gonna get high în Țările de Jos.


TYA - I'd Love To Change the World

Înstrăinare. Prima...

Cum poate fi etichetat un om care n-a ieșit deloc din țara lui? Patriot? Xenofob? Sedentar? Leneș sau chiar puturos? Cîte puțin din toate astea?
Am fost tentat de cîteva ori în ultimii 20 de ani să ies și „pe-afară“, dar de fiecare dată a învins comoditatea sau răspunsul care te scoate din orice falsă dilemă: „am de făcut lucruri mai bune cu banii ăștia“. Și, desigur, lipsa mașinii.
Parțial adevărat e și că nici n-am fost prea curios să văd cum e dincolo, mi-au fost suficiente poveștile celorlalți. Ar mai putea fi și sechelele copilăriei și ale adolescenței, cu cîteva domicilii pe care le-am urît din tot sufletul... Îți vine cheful de călătorii lungi atunci cînd întoarcerea acasă e cel puțin la fel de plăcută ca plecarea.
Fapt este că la sfîrșitul săptămînii voi efectua prima mea ieșire peste hotare. Budapesta, cu escală în Timișoara, concert AC/DC. Concertul propriu-zis e undeva în plan secundar, nu doar pentru că (din punctul meu de vedere) singurul lor album notabil e Back in black, mult mai cu miză e călătoria în sine și faptul că, dintr-o anumită perspectivă, deja am plecat.

Hells Bells

A strange kind of karaoke

Pentru că nu mai am somn fără vise și pentru că ele sînt care mai de care mai bizare, iată pe ce m-am găsit eu să fac karaoke, înainte să mă trezesc neprogramat – probabil din cauza mișcărilor de scenă.
În vis mă auzeam bine, mi-a plăcut. Aplauze, poze, tot tacîmul...
Versiunea este de pe „In Concert - 1980“, evident live, căci dacă asculți Deep Purple în studio înseamnă că ai probleme mult mai grave decît visele mele colorate :)

Space Truckin'

Discuri, plăci, viniluri...

În urma unui post de la Doru (aka Fragile Matter), scris în urma unui post de la mine (și uite-așa... ori închidem bucla, ori o facem permanentă), m-am hotărît să pun și eu pe masă cîteva viniluri, dimpreună cu instrumentul care le face să sune frumos și care e incomparabil mai aducător de plăcute nostalgii decît sculele din zilele noastre. Aici s-ar putea să am eu o problemă, nu neg...

Nu sînt un fan al sistemelor "n.1" și nici al portabilelor. Întotdeauna am fost de părere că o pereche de incinte acustice sănătoase, legate temeinic la un amplificator decent, inspiră mai multă încredere și oferă un sunet mult mai cinstit decît "surround"-urile, oricît de branduite ar fi ele.
Deci: Unitra GS-431 cu servo photoelectronic regulation system :)

Pe românește: atunci cînd platanul se rotește și liniuțele de pe marginea lui nu stau aparent nemișcate, există un acord fin pe bază de potențiometru care modifică viteza de rotație. Cu alte cuvinte, e un fel de „acționați butonul balans pînă obțineți rezultatul dorit“, frază celebră cîndva pe Radio România Tineret, atunci cînd începeau emisiunile stereo și erai invitat să-ți reglezi recepția.
Exemplarul de mai sus a fost achiziționat la ofertă, dintr-un atelier de reparații audio-video. S-ar mai găsi și acum dacă ar mai exista atelierele cu pricina dar, în stare bună, ar avea probabil preț de anticariat. Adică mare. Nu mai țin minte dacă l-am cumpărat înainte sau după decembrie '89, ceea ce mă face să mă gîndesc că ar fi fost o idee bună să scriu pe el data, așa cum se vede mai jos pe unele dintre copertele discurilor. Așa e la bătrînețe, vine o vreme cînd începi să regreți că nu ți-ai presărat drumul cu firimituri...
Enough talking, iată și „plăcile“:


Cam ăsta ar fi repertoriul românesc. Să purcedem deci și la cîteva piese din repertoriul internațional:


Și, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă - The Icon :)
Dintre toate acestea (și dintre alte cîteva) selectez din cînd în cînd mostre pe care vi le prezint la rubrica Muzică pentru cei mici – un pretext destul de transparent ca să mă bucur eu însumi, ca să nu uit... ca să nu mă tîmpesc. Pentru că, dincolo de faptul că sînt de multă vreme niște suporturi media expirate (și tocmai de aceea), vinilurile au un avantaj zdrobitor, din punctul meu de vedere, și sînt întotdeauna 100% environmental safe: există un gen muzical care lipsește cu desăvîrșire de pe ele... guess which one.
După atîta imagine parcă ar pica bine și ceva sunet. „Aceasta, dragul meu confrate, ne dă alean și sănătate!“, cum bine zicea Arghezi.
De pe prima poză deci, Domino în concert la Club A, 1981 - Prefață. Enjoy:

Later edit: scuze, melodia a fost timp de cîteva ore indisponibilă pentru că mi-am prins urechile pe la eOk.ro - acolo nu poţi uploada piese care există deja (ceea ce e un lucru bun) şi dublurile sînt şterse. Acum s-a rezolvat! :)

Van Halen Delight

Dintre puținele viniluri care au supraviețuit în mica mea colecție, mai aterizează din cînd în cînd pe platan și Women and Children First, 1980. Van Halen, așa cum se scrie, nu „ven heilăn“.

Plecarea lui David Lee Roth, prin 1985, oarecum dat afară pe motiv că gusturile sale muzicale nu mai corespundeau cu cele ale fraților Van Halen (nemulțumiți – așa cum se zvonea – și de jocul de scenă prea „amplu“), a marcat începutul unei lungi perioade de rătăcire. Deveniseră o trupă fără voce. Sammy Hagar s-a dovedit a fi un vocal ok (dar stîngaci în tentativa de a-l imita pe Roth) doar retroactiv, pentru că al treilea – Gary Cherone – a fost de-a dreptul penibil. Iau act cu bucurie de faptul că „măscăriciul“ Roth s-a întors acum și în 2007 a avut un turneu prin locurile de origine cu trupa căreia i-a dat adevărata identitate.


Romeo Delight

În grădina Raiului or whatever...

1968. Droguri la liber și administrate pe toate căile, oral, nazal sau intravenos. Iron Butterfly, trupa de care pomenesc aici, și-a intitulat una dintre piese „In the garden of Eden". Bănuiesc că mulți, ca și mine de altfel, au auzit piesa asta înainte să afle cine, cînd și cum a cîntat-o.
Ideea e că, vremurile fiind de așa natură încît toată lumea bună se droga la micul-dejun, la prînz și la cină, muzica avea și ea accente ușor stranii. La partea instrumentală, asta s-a dovedit a fi un lucru bun (vezi genul psychedelic). La texte însă nu mai mergea figura... Anecdota povestește cum „fluturașii de fier“, prea drogați fiind mai tot timpul, n-au reușit deloc – la primele înregistrări – să articuleze coerent titlul piesei din refren. Apoi n-au mai vrut. Originalul „In the garden of Eden“ a rămas pentru totdeauna ca „In-a-gadda-da-vida“. Oricum, publicul – la fel de high – avea și el o cu totul altă percepție... Enjoy.

Parfumul străzilor

În fiecare an, cam pe vremea asta, indiferent de potențialul de duhoare pe care îl are un oraș ca Bucureștiul, apare – din nimic parcă – un miros care le umilește pe toate celelalte și care te face să inspiri cu lăcomie, ca și cum ai vrea să-ți faci provizii pentru tot anul. Probabil că vom muri cu adevărat abia atunci cînd vor reuși să îngroape sub betoane toți teii.

Pace lumea vrea, pacea o vom apăra...

Nu pot să bag mîna în foc pentru suportul în realitate, dar îmi pot imagina următoarea situaţie: ca tînăr „cantautor“ ce mă aflu, mă duc la o casă de discuri din zilele noastre şi încerc să mă afirm, căci talentul şi foamea (în doze disproporţionate) mă dau afară din casă. Peştele (am mai folosit termenul ăsta pentru capii industriei muzicale şi îi rămîn consecvent) nu spune nu, dar are şi el o „minimă condiţie“. Piesa cutare să nu facă referire la Gina, ci la Simina. Fie că primul nume sună prea comun şi oricum piaţa muzicală e suprasaturată cu Gine, fie că Simina e o verişoară mai îndepărtată a producătorului şi... etc. Sau, la versul cutare, să schimb „ochi frumoşi“ cu „bucă tare“. Probabil că exagerez, dar sînt sigur că există forme similare ale acestui tip de condiţionare. De fapt, sînt aproape sigur că variantele care există azi sînt mult mai parşive şi, în orice caz, cu un element „pecuniar“ mult mai bine pus în valoare.

Ei, pe vremuri lucrurile stăteau cam tot aşa, numai că la altă scară şi cu alte semnificaţii. Cum bine spunea cineva, era rău... dar măcar răul era întruchipat de o singură persoană (hai, două...); acum sînt o groază de personificări. Şi se mai şi înmulţesc prin diviziune.
Orice album care apărea conţinea cel puţin o piesă obligatorie. Dacă vroia să apară. Nu aveau nimic cu muzica, la versuri era miza de obicei. Piesa trebuia deci să fie cu flori pe cîmpii, macarale în soare sau – soluţia cea mai bine digerată chiar şi de către interpret – cu pace, multă pace. Unul dintre marile simboluri propagandistice ale vremii – şi oarecum neutru, adică fără Partid sau Conducător – era tema antirăzboinică. Cu cît era mai „dură“ sau „suspectă“ trupa respectivă, cu atît mai multă pace trebuia să transpire piesa obligatorie.
Mai jos, cea mai bună piesă obligatorie, ever. 1987. Iris II – Lumea vrea pace. Muzica? Bile imense de oţel, aruncînd în aer praful de pe sonorităţile sparte ale acelor ani. Secţia ritmică? Opt cilindri în V. Vocea? Minculescu at his best, cu treceri prin aproape toate inflexiunile vocale care l-au impus ca etalon. Versurile? Who cares about them anymore? Nu le „auzeam“ nici măcar atunci... Enjoy.

Inimă rece

Formaţii Rock nr. 6 - 1982. Pe atunci li se mai spunea şi „grupuri vocal-instrumentale“. Vinilul de faţă, mai exact jumătatea dedicată Compact-ului, are un sound special şi el nu aparţine în totalitate trupei. S-a întîmplat ca procesarea stîngace sau multiplicarea proastă a matriţei să se îmbine fericit cu amprenta pe care o avea acel Compact. Imediat după „Fata din vis“, mi-am dat seama că gusturile mele în ceea ce-i priveşte aveau să se oprească la acest „Nr. 6“. De ascultat vara, singur, în buza mării. De preferat nu în timpurile noastre...

Heaven

Pentru că n-am nimic de spus/scris, pentru că mi-e cam lene... dar mai ales pentru că îmi asum cu mîndrie obtuzitatea de a asculta mereu şi mereu aceeaşi muzică. A Lor. Iar tu ai fost mereu poate prea în ton cu trendurile ca să-ţi dai seama că au de toate...

De ce e post read-only: pentru că eu am împărţit de multă vreme muzica în trei categorii: proastă, bună şi Rolling Stones... iar discuţii cu argumente pro sau contra port numai despre primele două.

----------------
Listening to: The Rolling Stones - 02 100 Years ago
via FoxyTunes

Un vis, un vis...

Dănuţ n-a fost mereu atît de darnic cu inelele. Sau atît de greţos-romantic în cîntări, ca să mă exprim mai brutal. A fost o vreme cînd stilul lui Cristi Minculescu îi încăpea pe amîndoi. Matriţa a reuşit ceva mai mult să păstreze linia. Acum, nici măcar originalul nu mai reuşeşte să se imite pe sine...

Incognito, anii '80 pe la începuturi, Dan Bittman:

Rock à la français

Una dintre piesele pe care le-am regăsit cu greu în epoca mp3, atunci cînd mi-au revenit în minte melodiile la care tresăream odată.

Cînd încă nu se inventase roata...

Anul era 1980, al 13-lea.
Pot să spun cu mîna pe inimă: cu piesele de mai jos am deschis ochii în lumea muzicii rock de la noi. Luam vinilul cu mine oriunde mă duceam şi ştiam că găsesc un pick-up. La şcoală, la bunica din Drumul Taberei... Pe faţa cu "La Drum" (prima piesă) şanţurile aproape că treceau pe partea cealaltă.


Domino, cu Sorin Chifiriuc, e una dintre puţinele trupe care ar fi meritat să aibă măcar un LP şi nu l-a avut niciodată.
Pe single a apucat să pună "La Drum" şi "Totu-i numai pentru noi". "Circul" - la radio. Toate îmi sună şi acum la fel: solid, curat şi sincer. Aşa se auzea muzica înainte să apară "peştii".
Pe unde-oi mai fi tu acum, SKifi, şi ce mai faci... Că eu parcă sînt tot cel de-atunci.
Sursa foto (copertă single): muzicisifaze