Subspecii corporatiste: colegul-căpușă

Și m-aș putea opri la titlu. El și eventual o privire în jur ajung ca să-ți dai seama despre ce categorie de paraziți e vorba. Lipsește, probabil, doar din asociațiile familiale și din firmele-căsuță poștală. În rest, proliferează oriunde se găsesc cîțiva oameni care mai și produc ceva concret. E condiția absolut necesară dar suficientă pentru supraviețuirea colegului-căpușă. Colegul-căpușă e animatorul febril al team-building-urilor și cel mai important contributor la newsletter-ele interne. E maestrul absolut al bifării acțiunilor tale și al diluării lor în ciorba lui „s-a făcut“.
Propagarea exponențială a mail-urilor de tip „glumiță în powerpoint“ sau „nevoie urgentă de grupa 0“ i se datorează în mare parte și lui.
Activitatea lui se bazează în mod simbiotic pe munca ta, asta nu înseamnă însă că e purtătoare de plus-valoare. Cu cît e mai vag și mai greu de cuantificat ceea ce se presupune că prestează, cu atît e mai „conceptual“. Și prin urmare, mai important, mai bine plătit și mai sus decît tine în organigramă. Același lucru se poate spune și despre titulaturile pe care le poartă pe zgardă. În majoritatea cazurilor, ele sînt combinații savante de termeni abstracți și obligatoriu englezești, fără vreo semnificație imediată și fără vreo corespondență viabilă în nomenclatorul profesiilor. Cam asta ar fi, într-o descriere sumară și pe alocuri subiectivă, imaginea colegului-căpușă.

Fără el n-ar fi apărut, prin ricoșeu, una dintre reclamele omagiale pentru „cei care fac treaba să meargă“.

Nefiind băutor de bere, văd dincolo de ea. E evident pentru un astfel de privitor că autorul mizeriei de raport face parte din categoria căpușelor (atenție, nu doar pentru că e o mizerie, ci pentru că e un raport). În momentul în care șeful isterizat face stînga-mprejur și se pregătește să se isterizeze și mai abitir... ghinion, cel care se maimuțărea în spatele lui e tocmai cel care face treaba să meargă. Șefulețul își înghite isteria într-un zîmbet și tot departamentul răsuflă ușurat.
Eu unul citesc reclama ca pe un îndemn subtil la acceptarea ca normalitate a unei anomalii. Buba nu s-a spart nici azi pentru că unul dintre cei care fac treaba să meargă l-a făcut pe șef să rîdă. Donc... merită o bere...
Quiz: din ce categorie fac parte cei care, la final, îl cinstesc pe eroul zilei din spot?...

Două fleacuri

Fleacul 1:
De pe site-ul Realității, căci dacă alianța e o entitate prea abstractă ca să picheteze ceva, e clar că bugetarii sînt ăia care trebuie să-și asume acordul în propoziție...

Fleacul 2:
De pe newz.ro. Mai trist și mai simptomatic de-atît nu se poate – să ilustrezi o știre despre litoralul românesc cu poze de pe litoralurile altora...

42 – ReCapitulare

– aud ceva mai slab cu urechea dreaptă, în cazul cel mai fericit s-ar putea să fie vorba doar de un dop.
– şoldul drept mă cam supără la mers sau atunci cînd stau pe scaun. Cum perioadele în care nu stau pe scaun sînt extrem de rare, şoldul drept mă supără mai mereu.
– de la șold, deranjul pleacă în jos către femur, pînă spre genunchi, mai ales în zilele ploioase.
– articulațiile inferioare pocnesc ca artificiile, cu vîrf de activitate tot în perioadele cu vreme mohorîtă.
– în vreo 4-5 ani ajung fie să mestec cu gingiile, fie să mă hrănesc din tub, ca în programul spațial.

În rest, ce să zic, sînt sănătos tun. Fumez ca tot omu', cam două pachete pe zi, iar cu doza mea zilnică de cafea poți omorî un cal.

Lista asta mi-a încolțit în minte gîndindu-mă la revizia de un an a mașinii, pe care urmează s-o fac în curînd. În mod normal, ar trebui să mă preocup și de buna mea funcționare și să încerc să intru în vorbă cu niște personal medical.
Mai mult însă decît din inconvenientele defecțiunilor de mai sus, sufăr de o prejudecată majoră: nu știu de unde, mi s-a înfipt ideea fixă că dacă apuc să intru într-un „service“ din România, în afară de faptul că aș avea nevoie de o valiză plină cu bancnote mici cu serii neconsecutive, n-o să mai fiu bun decît „pentru piese“...

Стъклено око

Trafic.ro se simte bine. Și vrea bani.

Începînd de anul viitor, adică. Nu că la ei pe site ar fi scris ceva de genul ăsta. Secțiunea „Centru de presă“ oferă informații proaspete despre summit-ul NATO din aprilie 2008...
Am ajuns să descopăr știrea căutînd alternativă la un serviciu care începuse să dea rateuri. Îndiferent de vizite, afișări sau „unici“, cifra de clasament rămînea aceeași zile la rînd. Acum îmi dau seama de ce: pentru site-urile deja înscrise, perioada care a mai rămas pînă în 2010 este promoțională (!).
La asemenea atitudine de autosuficiență sfidătoare am o singură reacție. PA.

Cînd prostia primește BT

Ce mai e ziaristica azi? Iaca un fleac.
Moțăi puțin pe băncile unei facultăți de jurnalism, apoi cîțiva ani respiri doar pe nări pe sub birouri și ajungi, în sfîrșit, să te numești Corina Stoica de la Gardianul. Și poți să scrii fără nici o cută pe frunte că Steve Vai e un chitarist obscur pentru că nu produce hit-uri, adică, băi, nu se aude pe nici o plajă, da?
Comentariile la articolul online nu sînt decît un aperitiv la festinul care e pe blogul duduiei. Pentru că prostia simte întotdeauna nevoia să se autoconfirme, Corina mai scrie un articolaș, se justifică din DEX și comite enormități proaspete (Vangelis - maestru al muzicii „spațiale“).
Finalul, în care păpușa de la Gardianul clachează nervos și închide comentariile, e apoteotic.

„De aici inainte, nici un comentariu nu va mai fi aprobat. Rascoala roacherilor anonimi s-a incheiat, petrecerea sinistra a cainilor cu bale de turbare la gura s-a terminat, am aprins lumina si le-am zis "la revedere". Cu ocazia asta, pot sa trag o concluzie limpede. Am aflat exact cu ce se mananca Steve Vai: cu baliga abjecta a fanilor lui murdari la gura si la creier. Si la suflet. Nu mai cititi Gardianul, nu e un ziar pentru voi, nu mai cititi blogul asta, cu atat mai putin vi se potriveste, cred ca v-ati dat seama si singuri. Nu vorbim aceeasi limba si nici nu e nevoie. Am aprobat aproape toate comentariile, pentru ca va respect parerea, desi voi nu ati respectat-o pe a mea. Ori eu, asa obscura, ratata, proasta, nenorocita, pana una alta, scriu la un ziar, unde un sef imi da voie sa-mi spun parerea. Asta am facut si in articolul/titlul care v-a scos din sarite. Nu pot sa public comunicate seci de presa, in care o institutie care traieste din banii nostri se lauda cu elucubratii. Si eventual sa si aplaud TVR pentru genialele initiative...
Mi-a parut bine de cunostinta, va doresc distractie placuta pe forumurile unde tocati marunt acest subiect, in loc sa va vedeti de viata voastra!“

Ești o adevărată, Corina. Și, pînă una alta, scrii la un ziar. Iar după atîta exercițiu anaerob pe sub birouri era o nedreptate să nu ți se dea voie să-ți spui părerea. Dar dacă tu dai Google pe Steve Vai și gestul ăsta te conduce la revelația „uite, de-aia e obscur, pentru că trebuie să dai Google pe el“ (!), apoi o așezi pe Delia Matache (o petardă, ca să-mi exprim și eu o părere, na) alături de Aura Urziceanu în aceeași categorie („artiști români“), explicația e mult mai simplă, mai puțin răsucită în logică și fără nici o legătură cu Steve Vai: puți a prostie. Asta n-ar fi o nenorocire așa de mare dacă nu te-ai multiplica în rotativă.

Bălgaria - Rumunia: edin na nula

Pornind în sumara descriere a micii mele vacanțe în țara vecină și din ce în ce mai puțin prietenă, nu pot să nu fac legătura cu fotbalul, în parte pentru că primele cuvinte în bulgară le-am învățat de la meciurile pe care comuniștii noștri se hotărîseră să nu le transmită, ai lor însă da. Mondialul din Spania (1982) și cel din Mexic (1986) le-am văzut cu mulți „purici“ și comentate „po bălgarski“. Cădea unul, lovit la glezne - narușenie. Scotea arbitrul cartonaș - jelt sau cerven carton, clar. Rămînea atacantul în spatele apărării adverse în momentul pasei - zasada. Și tot așa. Unde mai pui că într-un comentariu, fie el și de fotbal, se folosesc și cuvinte uzuale... m-am ales cu ceva vocabular. Pot să trec acum Dunărea și să-mi dau seama măcar dacă sînt înjurat. Și am trecut-o, pînă la Sozopol.

Am parcurs traseul București-Giurgiu/Ruse-Razgrad-Shumen-Varna-Burgas-Sozopol în aproximativ 7 ore, fără ca asta să fie o referință. Viteza maximă pînă la care mă simt confortabil e 130, n-am depășit-o, plus că sînt genul căruia îi place drumul, nu fac tot felul de medii orare și calcule de optimizare a rutei. Plus că am avut parte şi de cîteva mici incidente.
Primul a fost în Varna, cînd proasta inspiraţie m-a făcut s-o las pe blonda din GPS să ne scoată din oraş, spre Burgas... și ne-am trezit la un moment dat în buza unei rîpe. Ce-i drept, dacă ne aruncam de acolo nimeream chiar pe racordul pentru autostradă... „Cerasela, ești o proastă“ (căci așa am botezat vocea blondă din cutiuță, mi-a zis Ana că ăsta e obiceiul).
Al doilea a fost la intrarea în Obzor (care se află înainte de Nesebăr aka Sunny Beach), cînd un filtru de poliție ne-a deviat pe un drum comunal printre dealuri, pe motiv de catastrofătă. Am bănuit că era vorba fie de un accident, fie de încercarea de a mai aerisi traficul într-o stațiune turistică sufocată de mașini în tranzit, aşa că am practicat şi puţin off-road, printre dealuri împădurite, pe un fir de şosea cu o jumătate de bandă pe sens și cu multe curbe în ac de păr. A fost palpitant, în fiecare dintre noi zace cîte un mic Raikkonen, ha-ha.

Sozopol e un fel de Sinaia, Azuga sau Bușteni la malul mării. Am făcut comparația asta din cauza nenumăratelor trepte sau drumuri în pantă abruptă pe care am fost nevoit să le urc la fiecare întoarcere de pe plajă și, mai ales, datorită orașului vechi, situat pe o limbă de stîncă, cu străduțele înguste umbrite de case bătrînești. Și, așa cum la Amsterdam m-au durut ochii de atîtea biciclete, obiectul-simbol aici sînt smochinele. Mici, medii sau mari cît merele, în pomi și pe tarabele cu fructe, în starea lor naturală sau sub formă de dulceață pe măsuțele babelor ieșite în fața porții, să facă un ban cinstit de pe urma turiștilor care n-au mai văzut smochine decît în forma aceea împachetată și... smochinită.

Plaja – normală, adică fără viermuiala din stațiunile cool, deși orășelul părea destul de aglomerat la orele serii iar locurile de parcare... ca peste tot, deh... însă Negrita mea s-a răsfățat lîngă iahturi și bărci sportive, într-o parcare cu plată a portului de agrement.
Cam atît din partea mea, restul pe Google.